Este prin Harul lui Dumnezeu că cei păcătoşi sunt scăpaţi de o moarte rapida, subită. Toporul ascuţit al dreptăţii ar cădea pe copacul neroditor dacă Isus Hristos nu ar mijlocii pentru noi” Scapă-l Tată”. Mulţi din cei păcătoşi care îl acceptă pe Hristos îşi dau seama că prin mila lui Dumnezeu au fost scăpaţi de moartea în păcat. John Bunyan a avut trei experienţe de neuitat în care Dumnezeu la scăpat de la moarte. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a-L accepta pe Hristos în viaţa lui. El menţionează despre aceste experienţe în ilustraţiile sale “Har din Plin” . De multe ori astfel de scăpări de la moarte care au loc în viaţa noastră, ţin să ne reaminteasca de dragostea pe care o avem pentru Dumnezeu şi de durerea pe care am provocat-o. Oare nu ar trebui Dumnezeu sa ne reaminteasca din când în când că aparţinem lui? Nu ar trebui noi să credem că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea? (2Pet 3:15).
Un soldat în timpul unei bătălii a fost lovit de un glonte exact în buzunarul de la haina militară, dar a rămas nevătămat din pricina unei monede aflată în buzunarul pe care glontele a lovit-o şi pe care scria DEI GRATIA (prin Harul lui Dumnezeu). Această întâmplare l-a pus pe gânduri care l-au condus la citirea unei broşuri pe carte a primit-o de la un creştin înainte de a pleca de-acasă. Prin citirea acestei broşuri a devenit un credincios in Isus Hristos.
Dragă prietene, eşti tu nemântuit? Ai avut şi tu astfel de experienţe asemănătoare? Atunci admiră şi adoră acest Har gratis a lui Dumnezeu şi roagă-te să te conducă la pocăinţă. Cauţi tu căile vieţii? Adu-ţi aminte de cuvintele DEI GRATIA (prin Harul lui Dumnezeu) şi nu uita că prin Harul lui Dumnezeu suntem mântuiţi. Harul
este un dar nemeritat, dar Dumnezeu ţi-l oferă ţie . Ce frumos sună pentru aceia care nu merită. Crimele sunt iertate, păcatele sunt aruncate în marea uitării de Mântuitorul nostru din dragoste, favoare şi har. Cuvântul “har” are acelaşi înţeles ca şi cuvântul “gratis”. Rugăciunea lui Wickliffe a fost: “Doamne, mântuieşte-mă gratis”. Nici un fel de muncă (efort) nu ţi-ar putea procura, oferii, mântuirea ci doar Dumnezeu îţi poate oferi aceasta gratis, fără nici un fel de plată.
Harul îl primim prin credinţă în Isus Hristos. Oricine crede în El, nu va fi judecat (condamnat). O, păcătosule, permite-i lui Dumnezeu să-ţi dea harul de a privi la Isus şi a trăi. Priveşte acum, astăzi este ziua acceptării. C.H. Spurgeon
În filmul Gladiatorul (2000), în timp ce mângîia bustul sculptat al lui Socrate, Comitus afla de la tatăl său, Cezar, că nu el va fi următorul împărat pentru că ”Roma va fi din nou republică.” Comitus, vizibil afectat de această turnură neașteptată răspunde: ” Într-una din scrisorile pe care mi le-ai trimis, ai trecut în revistă patru virtuți de căpătîi: înțelepciunea, dreptatea, taria de caracter și temperanța. Citind această listă, am realizat că de fapt eu nu posed nici una dintre ele.” Apoi plin de emoție Comitus continuă: ” Eu însă am alte virtuți : Ambiția – ea poate fi o virtute când ne conduce înspre excelență. Inventivitatea, Curajul – poate nu pe câmpul de luptă, dar sunt și alte forme de curaj. Loialitatea – față de familie și față de tine, dar niciuna din ele nu este pe lista ta.” Tocmai ”virtuțile” lui Comitus l-au determinat să-și ucidă tatăl, să-l distrugă pe generalul Maximus și să deraieze agenda de transformare a Imperiului. Socrate credea că odată ce o persoană dobândește suficientă cunoștință, aceasta il va determina să se dedice excelenței, aceasta fiind parte integrantă a naturii noastre ”ultime” Nu cred că putem vorbi despre o natură ultimă ci mai degrabă de un dualism în care pendulăm între bine și rău, în care cele două intră într-o adevărată competiție, fiecare încercând din răsputeri să iasă învingătoare. Adevărata natură nu o vom descoperi printr-o simplă introspecție, ci mai degrabă în interacțiunea cu lumea din jurul nostru. De fapt, chiar dacă fiecare dintre noi ar aspira la ceea ce noi am considera ca fiind excelent, nici un set de virtuți nu se va potrivi în absolut fiecare circumstanță. Pentru a obține rezultatul așteptat , fiecare situație poate cere virtuți diferite. Pe deasupra rezultatele, oricât ar fi de orientate înspre excelență nu sunt niciodată absolute. Chiar dacă toți am fi de acord că trebuie să creăm o societate în care toți să trăiască cu demnitate și să realizeze potențialul maxim, am avea divergențe despre ce înseamnă demnitatea și potențialul, sau înspre care tip de demnitate sau potențial să ne îndreptăm. Răbdarea este considerată de obicei o virtute extraordinară, câteodată însă lipsa ei este considerată mult mai potrivită. Câteodată dragostea, altă dată ura – ura vis a vis de intoleranță,sărăcie, opresiune – ură născută tocmai din dragoste. Există ocazii în care sinceritatea debordantă este apreciată, altă dată ea trebuind evitată ( Înainte să mă acuzi că motivez sau chiar încurajez minciuna, incearcă să răspunzi sincer la întrebarea soției ” Ce părere ai dragă, arăt grasă în rochița asta? ” 
) Adevărul și dragostea au potențialul de a se exclude reciproc. De dragul adevărului este foarte ușor să devii intolerant și implicit incapabil să-l iubești pe cel pe care îl critici în lumina lui. De cealaltă parte dragostea te poate împiedica să spui adevărul. Adevărul și dragostea nu se exclud reciproc doar în contextul înțelepciunii. Nimic din ce am amintit nu are menirea de-a sugera că morala este relativă, ci doar că anumite valori morale au și un context relațional care trebuie luat în calcul și deși o persoană poate ajunge să agonizeze încercând să rezolve o situație etică concretă, normal este să primeze premizele universale. Ce distinge oare o societate excelentă de toate celelalte? Ce distinge o biserică excelentă de toate celelalte? In societatea sau biserica excelentă, membrii își testează în mod constant ideile, comparându-le cu ale altora, experimentând lucruri noi, dar rămânând dedicați idealului. Nu există un set clar de formule, o rețetă exactă, un singur set de virtuți care vor duce întotdeauna, inevitabil la excelență, tocmai pentru că ideea de excelență este alterată de gradul de experiență, de nivelul intelectual, social și imaginativ. În lumina lor excelența devine un veritabil cameleon care deși se transformă mereu și mereu, în esență continuă să fie mereu același.
Gabriel Liiceanu se întreba : ”Oare asta să fie filosofia, un mod de a vorbi care nu e pe înţelesul nimănui? De unde atunci prestigiul ei?” 
Dimpotrivă, atunci când este predominant spaţiul privat, devin centrale determinaţiile ce exacerbează libertatea individuală, sub diversele ei forme: identitatea sinelui individual în toate actele lui, posibilităţile şi proiectele sale, alegerile lui libere (conform propriei sale voinţe), conştiinţa de sine şi înţelegerea de sine, trăirile, intenţiile şi scopurile subiective. În acest caz, limbajul este altceva decât un mijloc adecvat de comunicare. Cel care preferă spaţiul privat se desparte cu nonşalanţă de regulile şi reprezentările pe care limbajul le impune, şi face acest lucru chiar din cauza faptului că sunt comune tuturor. Le vede ca pe nişte constrângeri inutile, menite să-i diminueze libertatea individuală. Din acest motiv, preferă ideile accesorii, şi deci limbajul figurat. El caută în permanenţă să ia distanţă faţă de metaforele deja impuse şi să propună altele noi, specifice doar lui. Crede chiar că prin intermediul lor şi-ar putea configura propriul sine mai bine decât prin adoptarea zonei diurne şi comune a limbajului. Ceea ce îl interesează, în cele din urmă, este deosebirea, cu orice preţ, de ceilalţi. Supoziţia acestui mod de a fi este voinţa de diferenţă.
