Observaţi că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine, el îşi exprimă uimirea apostolică. Nu ştim ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranţă că era un ucenic al lui Isus de mulţi, mulţi, mulţi ani, şi totuşi îi venea greu să creadă. El spune: “Ascultaţi! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?”

Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învăţaţi încă din copilărie în această ţară păgână că toţi suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Şi astfel, “Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînţeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i aşa de grozav aici?” Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: “Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!” Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învaţă că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, şi acesta este prin adopţie. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toţi ceilalţi copii ai Lui devin copiii Lui prin adopţie. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu şi să fiu adus în prezenţa Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.

Vedeţi, una din cele mai bune mărturii în privinţa aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboşet. Vă amintiţi de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteţi rosti numele corect. Vă amintiţi de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Şi de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viaţa de mânia propriului său tată şi era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deşi Ionatan era prinţul moştenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul şi Ionatan au fost ucişi. David a fost anunţat de moartea lor şi a spus: “Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului…” El compune această cântare care-ţi sfâşie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Şi asta după ce mesagerii au venit şi i-au spus plini de bucurie: “Hei, David, duşmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine.” Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toţi membrii supravieţuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: “Aşteptaţi, a mai rămas cineva din casa lui Saul?”

E ca Povestea Cenuşăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiţi când Prinţul şi-a trimis soldaţii pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potriveşte?

La fel, David îşi trimite gărzile şi soldaţii în toată ţara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peşteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboşet. Vă amintiţi? Şi el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboşet este înfricoşat de moarte, pentru că ştie ce urmează. Ştie că va fi executat, pentru a curăţa drumul pentru David. David îl vede şi spune: “Tu eşti Mefiboşet!” “Da, Domnul meu.” David porunceşte gărzilor: “Aduceţi-l la palat. Îmbrăcaţi-l cu hainele regale. Să-i daţi un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârşitul zilelor sale.” Iar Mefiboşet este adus în casa şi în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziţie pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case. Read the rest of this entry »

Tags: dragoste, Dumnezeu

Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acţiunile Lui bune îndreptate către lume şi pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providenţa lui Dumnezeu, descoperim în învăţăturile lui Isus şi în alte părţi din Scriptură că Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Este un vechi proverb care zice: “Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept.” Dăm astfel peste tot felul de nedreptăţi care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-şi planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Îşi trimite ploaia şi soarele, făcând plantele să crească. Aşa că nu trebuie să fii creştin ca să primeşti binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observaţie în acest punct. Dacă în această seară tu nu eşti un credincios, orice lucru bun care ţi s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinţei şi binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, faţă de care tu rămâi departe şi indiferent. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu ţi-a dat atâtea daruri, ţi-a făcut atâta bine şi a turnat atâtea binecuvântări în viaţa ta, tu rămâi duşmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile şi binecuvântările pe care ţi le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viaţa ta. Pentru că, deşi e adevărat că pentru creştin nu există noţiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îţi dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător şi despărţit de El, tu îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecăţii vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l dispreţuieşti. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.

Al treilea fel de dragoste despre care vorbeşte Scriptura este cea pe care noi o numim în teologie dragostea mulţumirii de sine. Aceasta e dragostea care ne interesează cel mai mult şi care e cea mai importantă. S-ar putea ca acesta să fie un concept nou pentru mulţi dintre voi. Dar dragostea mulţumirii de sine poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit, pentru că în mod normal atunci când noi folosim termenul “mulţumire de sine” sau “automulţumire”, în vocabularul de azi ne referim la cineva care este satisfăcut de propria-i persoană, care se culcă pe proprii lauri, cineva care stă fără de grijă în Sion, nu are un zel prea mare pentru nimic. La aceasta ne referim atunci când spunem că cineva e mulţumit de sine. Un fel de om care priveşte toată ziua la televizor fără să facă nimic altceva, un “cartof de canapea”. Nu se angajează cu pasiune la nimic folositor în lumea aceasta. Read the rest of this entry »

Tags: dragoste, Dumnezeu