Am mai afirmat și cu altă ocazie că dacă teologii și filosofii s-ar ”deranja” să-și definească termenii la începutul fiecărui argument, cele mai multe dintre dezbateri s-ar dovedi inutile. Normal ar fi ca înainte să te grăbești să dezagreezi cu părerea altuia să-ți iei timp să înțelegi sensul termenilor pe care îi aduce în discuție, sens care nu se poate schimba pe parcursul argumentului. Dacă sensul unui cuvânt se schimbă pe parcursul argumentului, argumentul se schimbă odată cu el, validitatea lui făcându-se scrum în proces. Avem deci dreptul la începutul oricărei dezbateri să cerem definiții foarte exacte în dreptul termenilor importanți, și să insistăm ca aceste definiții să rămână neschimbate până la final. Cu toții avem pretenția că ideile noastre teologice sunt derivate din Biblie, de aceea prezumțiile care se schimbă la orice pas nu pot constitui materialul din care este alcătuită o perspectivă creștină consistentă, vis a vis de lume și viață. De aceea înainte de a intra în miezul argumentului este necesar să dăm niște definiții.
Definiții
Când vorbesc despre liberul arbitru mă refer la ideea că voința umană are capacitatea inerentă de a alege cu aceeași ușurință între alternative. Această capacitate mai este numită și ”puterea alegerii contrare” sau ”libertatea indiferenței” Această teorie nu afirmă că nu există influențe care afectează voința, dar insistă că în mod normal voința poate trece peste ele alegând în ciuda lor. Asta face ca voința să fie liberă de orice legătură de cauzalitate, adică autonomă de orice determinare externă. Acest punct de vedere este numit libertarian, pentru a-l putea distinge de determinism care propune că voința este determinată în alegerile ei de cauze interne și externe. O a treia poziție numită compatibilism propune că libertatea voinței coexistă cu evenimentele predeterminate. O încercare bine cunoscută de a promova această poziție poate fi găsită în lucrarea New Essays in Philosophical Theology (1955), lucrare editată de Antony Flew și Alasdair MacIntyre.
Prin Determinism vom face referire la teoria care propune că evenimentele finite nu au loc la întâmplare și că sunt determinate în natură și acțiuni. Cu alte cuvinte, nu există în lume evenimente necauzate. Opusul determinismului este indeterminismul care propune că există cel puțin anumite evenimente necauzate, acțiunile libere ale voinței umane făcând parte tocmai din această categorie.
Când arminienii vorbesc despre liberul arbitru (voința liberă), liber pentru ei înseamnă independent de orice cauză deteminantă. În opinia lor voința este o putere independentă, autodeterminată prin care suntem capacitați în a face alegeri autonome.
Când calviniștii vorbesc de voință, ei fac referire la capacitatea de a alege fără a presupune că aceasta ar fi vreo parte independentă în anatomia sufletului. Orice alegere și orice act care o urmează are ca autor fie o persoană regenerată fie una neregenerată. Cu alte cuvinte toate acțiunile voinței sunt de fapt expresii ale caracterului, fie el bun sau rău. Hristos face referire la această stare de fapt în Matei 7:15-20 ”Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc . Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.” În Matei 12:33 Hristos subliniază din nou: ”…căci pomul se cunoaşte după rodul lui.”
Cu alte cuvinte, oamenii buni fac de obicei alegeri bune iar oamenii răi fac alegeri rele. Este adevărat că în ambele cazuri există excepții, dar aceste excepții ”nu stau în caracterul lor”, spunem noi și deci nu pot fi susținute într-un mod consistent. Întregul sistem legislativ și etic pleacă de la recunoașterea faptului că acțiunile sunt o prelungire a caracterului unei persoane.
Când vorbesc despre autonomie mă refer la calitatea voinței și intelectului care-i permite să funcționeze ori pro ori contra unui anumit curs de acțiune. Putem distinge astfel:
- Autonomie Metafizică, care desemnează libertatea de orice control ontologic extern.
- Autonomie Epistemologică, care desemnează capacitatea de a înțelege și interpreta o experiență având ca punct de plecare sinele. Cu alte cuvinte, conștiința autonomă nu are nevoie de un precedent de interpretare pentru a face lumea inteligibilă pentru minte.
- Autonomie etico-morală, care desemnează capacitatea de a distinge între bine și rău pe baza propriilor standarde interioare.
- Autonomie teleologică, care desemnează abilitatea de-a determina propriul destin, prin propriile alegeri și obiective.
Este evident din aceste definiții că autonomia presupune voința liberă. Cineva spunea ”Numai filosofii au probleme în a defini voința liberă. Orice om normal știe exact ce este. Înseamnă pur și simplu că pot să-mi trăiesc viața după propriile alegeri, fără vreo interferență.” Va urma
Preștiința lui Dumnezeu în Vechiul Testament
It looks like the americans are not the only ones fascinated with change.The European Commission has just announced an agreement whereby English will be the official language of the European Union rather than German, which was the other possibility.
Câteodată unii din noi devenim extrem de interesanţi. Sau poate devenim extrem de deranjanţi? Eu unul mă număr printre ei. Şi nici măcar câteodată nu ne dăm seama. Şi astfel, noi ăştia depăşim condiţia existenţială reală şi începem să “omorâm” timpul, bătând apa în piuă. Bătând apa, ne stropim pe noi sau pe alţii. Dar poate nu este apă ceea ce batem. Este ceva incolor, ceva transparent, este nimicul total. Nimcul care îl batem ca pe ceva incolor. Batem şi dincolo de incolor vedem color. Poate culoarea este altfel pentru noi. Suntem fascinaţi de inutilitatea bătutului, dar persistăm căutând ce nu ştim, poate din instinct. Pierdem timpul cu tubul catodic înfipt în ochi şi cu toate că ne dăunează, nu ne lipsim de el. Sunetul ritmic al bătutului în piuă se amplifică cu cât sunt mai mulţi, şi cu cât sunt mai mulţi, cu atât apar mai multe rezonaţe ciudate, rezonanţe pe care le vei auzi şi tu, dacă baţi apa în piuă împreună cu noi. Apoi, dacă începe să bată şi altul şi altul, cu cât numărul creşte, ritmul devine mai frenetic, mai puternic, mai palpitant şi vei trece şi tu pragul dincolo de incolor. Dacă priveşti numai, totul ţi se va părea ciudat, totul pentru tine nu va avea sens. Cel ce poate pricepe sau nu, priveşte şi gândeşte din afară, gândeşte uitându-se pe fereastră şi întreabă:” El este în altă lume, sau eu?” Afară este frig şi este toamnă, toamnă spre iarnă. Frunze arămii cad din copaci. Fuioarele toamnei sau începutului de iarnă, cu vînt le răscoleşte. În casă este cald şi cei dinăutru bat nimicul în piuă.Unul are o ţigară între degete. Are o atitudine degajată şi cu cealată mână pe claviatură, bate şi el nimicul în piuă.Altul cu o ceşcuţă mică de cafea, la fel, se uită atent la catod, încet duând cafeaua fierbinte la gură, atent să nu se frigă, atent la bătutul şi ritmul cu care trebuie să bată şi el. Linişte şi relaxare. Numai ei aud bătutul nimicului în piuă şi sunt vrăjiţi de sunetul bătăilor. Este o lume de dincolo de incolor. Este lumea ritmului de bătut în piuă. Cu cât baţi mai mult, cu atât intri în lumea de dincolo de bătut, lume prin care ne cautăm unii pe alţii. Bătem frustrările, bătem singurătăţile, dezamăgirile, deznădejdile sau chiar fericirea ne-o batem, să fim auziţi. Batem la porţile eternităţii, punându-ne o mulţime de întrebări. Batem la uşa de mâine, la uşa de la anul… şi la uşa primei tinereţi, la a doua, cu cumpătare şi puţin noroc şi la a treia şi… mai există oare vreo uşă? Când se termină numărul uşilor la care putem bate? Singurătatea o vedem în fundul mojarului când nu mai există incolorul, când nu mai există nici măcar nimicul de atâta bătut! Şi totuşi batem, batem să iasă ceva. Genetic este bătutul în noi, bătut cu sunet sec din lemnul pădurii, pădure de unde ne-am desprins, pădure cu frunze şi crengi de toamnă ruginii, pădure care de mii de ani ne-a fost acoperiş şi protecţie. Căutăm unii ce am pierdut, copilăria, tinereţea, prieteni, meleguri dragi, ţara, anii de şcolă, de liceu, studenţia… Le vrem înapoi şi batem. Batem şi îl vrem pe vecinul cu care ne certam sau ne împăcam foarte bine. Unii bătrini, alţii tineri. Unde sunt ei oare? Vrem ce alţii au şi noi nu? Sau batem ca să dăm ce avem prea mult? Unde este el sau ea? Unde sunt ei sau ele? Cei care ne-au fost prieteni cândva, când băteam toţi împreună? Batem, batem… Poate vrem sa ne răzbunam prin bătut, de tot ce nu este drept. Sau batem şi protestăm, întrebând prin bătut: ”De ce oare trebuie să fie aşa?” O lume a întrebărilor din mine întrebă mereu, chiar dacă nu întodeauna are sens. Ca bătutul nimicului în piuă. Oare putem bate cu toţii? Haideţi să batem. Băteţi cel puţin un cuvânt, la această batere. Tăcere. Tăcerea cui? Neimplicare?… De ce? Poate el sau ea, sau ei şi ele, bat şi voi nu vreţi să auziţi? Poate bat prea puţin, sau bat prea mult? Poate bat un număr care spune mult? Poate bat un număr care nu spune nimic? Neimplicarea poate salvează, sau poate şi uşurinţa că poţi scăpa numai cu un regret după un nume, după ei, după ele, nume reale sau doar imaginare? Sau poate şi ei au acelaşi regret ca şi noi, dar bat poate pe un alt blog al timpului. Trebuie să batem. Că a fost el sau ea, ei sau ele, putem fi oricând noi ca şi ei, într-o infinitate de împrejurări. Batem fără şansa să ne întâlnim vreodată? Batem, de ce? Bat nimicul în piuă şi observ că nu a mai rămas nici măcar nimicul. Oare am bătut eu apa în piuă, praful sau nimicul? Viorel Muha – Eseuri
