Evanghelia din ziua de astăzi este, crede în Isus şi El iţi va ierta toate păcatele tale şi îţi va da cerurile iar tu nu-ţi fă griji despre a renunţa la ceva. Asta nu este ceea ce Isus a predicat. Pocăiţi-vă, întoarceţi-vă de la păcatele voastre şi de la egoismul vostru.
Acum cum se face că acest element esenţial al predicării evangheliei a devenit aşa de evitat? Unde l-am pierdut? Pentru că nu mai este în jurul tău. Abia dacă mai auzi cuvântul.
Ne putem întoarce la 1937, Dr. Harry A Ironside, un mare om a lui Dumnezeu, un învăţător al Bibliei. Dr. Ironside în 1937 a notat că doctrina biblică a pocăinţei a fost în mod sistematic diluată, de aceea care au dorit să o excludă din mesajul evangheliei, 1937… acum 50 de ani. Ironside a spus că ei încercau să o excludă din mesajul evangheliei.
Lăsaţi-mă să vă citez din cartea pe care el a scris-o intitulată “Dacă nu vă pocăiţi”. El era un campion pentru pocăinţă şi pe drept cuvânt era. El a scris urmatoarele: “Doctrina pocăinţei este partea care lipseşte astăzi, din multe grupuri care din alt punct de vedere au o înţelegere fundamental sănătoasă şi ortodoxă.” Aceasta nu este o bătălie nouă. Acesta este o bătălie veche. Oamenii de astăzi predică o evanghelie care zice, “Uite cum e, tu crede numai, nu te îngrijora de păcatul tău, nu te îngrijora de trecutul tău, tu crede numai şi restul vine mai târziu.” Ironside a luptat bătălia în 1937.
Mai departe el spune asta, el a vorbit despre, citat:
“Aşa zişii predicatori ai harului, care la fel ca antinomianii (erau acei oameni credeau în doctrina teologică prin care credinţa şi harul lui Dumnezeu un creştin este eliberat de toate legile (inclusiv de standardele morale ale cultului)) din vechime, denunţa necesitatea pocăinţei ca să nu pară că nesocotesc libertatea harului, şi aceasta era miezul problemei.”
Erau unii care au zis că dacă chemi la pocăinţă, nesocoteşti libertatea harului şi harul este aşa de generos şi aşa de liber că nu mai trebuie să faci nimic altceva decât să crezi. Ironside a recunoscut în zilele lui pericolele unei credinţe uşoare şi imperfecte.
Mai departe el spune, “Predicarea superficială care nu are de a face cu starea teribilă de vinovăţie şi păcătoşenie a omului, chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, rezultă în întoarceri superficiale. Şi aşa avem astăzi, o mulţime de prefăcuţi cu limbi ascuţite, care nu arată nici o dovadă de regenerare. Palavragind de mântuire prin har, ei nu manifestă nici un har în propria lor viaţă. Declarând sus şi tare că sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă, ei eşuează în a-şi aminti că credinţa fără fapte este moartă şi că justificarea prin fapte înaintea oamenilor nu trebuie ignorată de parcă ar fi în contradicţie cu îndreptăţirea prin credinţă înaintea lui Dumnezeu.” Read the rest of this entry »


Acum haideți să vedem ce a făcut biserica primară. Deschideţi la cartea Faptelor. Au continuat ei lucrarea lui Ioan şi Isus, şi a ucenicilor? Au urmat ei instrucţiunile marii însărcinari, şi anume că pocăinţa pentru iertarea păcatelor trebuia să fie predicată tuturor neamurilor? Hai să-l ascultăm pe Petru, Fapte 2:38. Petru se ridica în ziua Cinzecimii, aceasta este prima predică a unei noi ere; biserica este pe cale să se formeze şi să se nască după înviere. Şi care este mesajul, care de fapt este invitaţia ce dă naştere bisericii? Petru spune în versetul 38 “Pocăiţi-vă… pocăiţi-vă”. Şi el continuă în aceeaşi mare trăsătură specifică lui Ioan, Isus şi ucenicilor, apoi urmează în ascultare trimiterea din Luca 24: 47, pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos. Şi pocăinţa, bineînţeles, se îngrijeşte de iertarea păcatelor noastre şi de darul Duhului Sfânt.
Aşa cum ştiţi, studiem împreună o serie de studii din domnia lui Isus Hristos privind mântuirea. În seara aceasta intrăm în al treilea mesaj intitulat “Chemarea la pocăinţă”.
Observaţi că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine, el îşi exprimă uimirea apostolică. Nu ştim ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranţă că era un ucenic al lui Isus de mulţi, mulţi, mulţi ani, şi totuşi îi venea greu să creadă. El spune: “Ascultaţi! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?”
Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acţiunile Lui bune îndreptate către lume şi pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providenţa lui Dumnezeu, descoperim în învăţăturile lui Isus şi în alte părţi din Scriptură că Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Este un vechi proverb care zice: “Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept.” Dăm astfel peste tot felul de nedreptăţi care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-şi planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Îşi trimite ploaia şi soarele, făcând plantele să crească. Aşa că nu trebuie să fii creştin ca să primeşti binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observaţie în acest punct. Dacă în această seară tu nu eşti un credincios, orice lucru bun care ţi s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinţei şi binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, faţă de care tu rămâi departe şi indiferent. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu ţi-a dat atâtea daruri, ţi-a făcut atâta bine şi a turnat atâtea binecuvântări în viaţa ta, tu rămâi duşmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile şi binecuvântările pe care ţi le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viaţa ta. Pentru că, deşi e adevărat că pentru creştin nu există noţiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îţi dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător şi despărţit de El, tu îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecăţii vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l dispreţuieşti. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.

