Nu e o dovadă de cuminţenie să încerci a da o definiţie filosofiei. Mulţi au încercat şi fie au vorbit doar cu ei înşişi, fie s-au cufundat în tăcere. Dintre toţi cei care iau însă parte la aşa-zisul dialog, am ales să vorbim aici despre cei care îşi văd îndeletnicirea ca pe o edificare, ca pe o preschimbare ce operează în adâncurile fiinţei lor, urnindu-i pe calea ce li se cuvine sau, dimpotrivă, stârnindu-i în afara ei. Pentru ei, cum spune şi Kierkegaard, “raţionamentele stufoase, cu suita lor de argumente, nu au alt rezultat decât cel pe care l-a avut în istorie suita interminabilă a regilor egipteni”. Important nu este, astfel, ceea ce se spune în tomuri, ci felul cum, în cel ce citeşte sau ascultă, acestea rodesc învăţătură şi dezvăluie căi nebănuite ce se pot preface în destin. Tocmai aceştia găsesc de cuviinţă să vorbească despre centru şi ceea ce îl înconjoară, pentru că drumul pe care îl urmează nu este decât fie al întoarcerii spre miezul celor ale lumii, fie al pribegiei de la el.

Pentru Mircea Eliade, calea care i se deschide duce din risipa lucrurilor spre centrul lor, acelaşi de fapt cu al fiinţei celui care îl caută. În Fragmentarium, putem citi în acest sens: “Drumul spre înţelepciune sau spre libertate este un drum spre centrul fiinţei tale. Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere”. Religia este, în aceeaşi măsură, un “drum către centru”. Valoarea de căutare a unei realităţi absolute către care converg toate celelalte nu este însă rezervată metafizicii sau religiei. Hermeneutica poate fi la fel de bine amintită aici. Într-o replică dată, în Încercarea labirintului, lui Cl.-H. Rocquet, Eliade pune în evidenţă valoarea creatoare a hermeneuticii. Pe de o parte, aceasta “dezvăluie anumite valori care nu erau evidente în planul experienţei imediate”. Pe de alta, însă, munca cercetătorului care investighează vechile ritualuri şi texte “îmbogăţeste în mod deosebit conştiinţa şi viaţa cercetătorului”. Latura edificatoare a hermeneuticii devine astfel evidentă. Drumul pe care îl deschide cercetarea istoricului religiei conduce astfel către un centru, către o realitate absolută, ca într-un proces de anamneză. Tocmai din gravitatea ţintei decurg şi pericolele care pândesc drumul. Citirea vechilor semne este o ispită în care cel ce se află în căutare poate cădea, uitând de sine şi de lumea sa. Descoperirea unei condiţii care se universalizează, desluşirea dualităţii ce marchează orice experienţă a realului – toate acestea îl pot face pe cercetător să se piardă între monştrii sau zeiţele pe care le recheamă în lume. Căutarea, drumul iau astfel, după cum se exprimă şi Eliade, forma unui labirint prin care el însuşi a trecut. Edificiul labirintic este creat în vederea unui centru pe care îl apără. Periferia îşi slujeşte astfel miezul: îl protejează, îl ascunde sau îl oferă. Iar raporturile ce se stabilesc între periferie şi centru depind, în bună măsură, de exerciţiul acestei slujiri. Lucrarea lui Paolo Santarcangeli Cartea labirinturilor poate sluji drept reper în acest sens. Autorul italian pune în evidenţă, ca şi M. Eliade, sensul spiritual al labirintului, văzut ca un drum al celui care se caută pe sine, care caută să descopere intenţiile divinităţii. Dar întortocherile sunt de mai multe feluri, la fel precum căutările. Unele se arată drept o “construcţie matematică”, grea dar nu insolubilă. Oricât ar rătăci eroul în căutarea centrului, este sigur că îl va găsi în final. Credinţa într-un sens al lumii, într-o ordine ce emană dintr-un centru dă naştere acestei viziuni a labirintului. Chiar şi atunci când centrul şi periferia îşi schimbă aparent locurile – când este vorba de a scăpa de încâlceală pentru a ajunge în afară, la libertate – se poate desluşi de fapt aceeaşi realitate: un “loc” este parcurs – mai greu sau mai uşor, dar întotdeauna izbânda va fi a celui care caută – pentru a se ajunge într-un altul, dorit, căutat. Primul este periferia celui de-al doilea şi îl slujeşte, întrucât centrul nu poate fi decât un rod al căutării, stăpânirea lui nu este un dar care vine de niciunde. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, notează Santarcangeli, viziunea asupra lumii se schimbă. Incertă, potrivnică, labirinturile ei apar acum ca un sistem de bifurcaţii. Eroul nu trebuie să învingă monştri, ci şi să aleagă. Iar alegerea aduce cu sine posibilitatea greşelii. Periferia centrului devine acum înşelătoare, plină de ispite. Ea nu îndrumă, ci disimulează. Rămâne însă, şi de această dată, indiscutabilă prezenţa unui centru, deşi acesta poate că nu va fi găsit niciodată.

Timpurile au clintit însă această credinţă. Centrul însuşi devine problematic. Credinţa în el se poate pune în legătură cu aceea într-o realitate perfectă în raport cu care tot restul este doar periferie. Derrida vede, de exemplu, istoria metafizicii ca un joc de concepte corelative dintre care unul joacă rolul de centru în raport cu care celălalt se organizează. Din prea-multele centre care se succed de-a lungul vremii se naşte însă ideea lipsei sale, a faptului că cei ce îşi dau numele de “metafizicieni” sunt în căutarea unei absenţe căreia îi dau diferite nume, precum “existenţă” sau “prezenţă”. Totul devine astfel discurs, “adică sistem în care semnificantul central, originar sau transcendental, nu este niciodată absolut prezent în afara unui sistem de diferenţe” (Scriitura şi diferenţa).

Ce sens mai poate avea, în acest context, o filosofie edificatoare? Cu ce se poate substitui căutarea centrului? Read the rest of this entry »

Tags: drumuri, Filosofie