Archive for category Reflectii

…descoperiri

”Spiritul descoperă Identitatea; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este unul şi acelaşi principiu de invariabilitate, diferit exprimat sub cele trei forme ale căscatului universal. Acelaşi spirit descoperă Contradicţia; acelaşi suflet, Delirul; acelaşi trup, Frenezia, şi asta pentru a zămisli noi irealităţi, pentru a se sustrage unui univers prea asemănător.” Emil Cioran

Tags: , ,

Perseverență…Reflecții

Perseverenţa este rezultatul unei simple alegeri, aceea de a continua. Lucian Velea

Perseverenţa este munca grea efectuată în continuarea muncii grele care deja te-a obosit până la epuizarea totală. Newt Gingrich

Perseverenţa este răbdare concentrată. Thomas Carlyle

Prin perseverență melcul a ajuns pe arcă. C.H. Spurgeon

Succes nu înseamnă lipsa oricărui eșec, ci capacitatea de a te ridica și a merge mai departe după fiecare eșec. Marianne Williamson

Succesul nu este final, eșecul nu este fatal, curajul de-a continua contează cu adevărat! Winston Churchill

Dinamica vieții este uluitoare – schimbarea pare să fie singura constantă. Este imposibil să te oprești în vreun anume punct al vieții, oricare ar fi el. Asta presupune că-i mai bine să încerci și să eșuezi decât să eșuezi în a încerca. Nu lăsa viața să te descurajeze, toți au ajuns unde sunt pornind de unde au fost. Interesant cum în orice început, riscul stă în a spera prea mult, dar paradoxal, după o vreme riscul și mai mare este altul: a spera prea puțin. Totuși, dacă vrei să reușești în viață, poate cel mai bine ar fi să iei atitudinea timbrului – Stai lipit de un anume obiectiv până ajungi la destinație. Apoi nu uita să te urci în următorul tren, să te lipești de un nou obiectiv cu aceeași determinare. Ori ce-ar fi nu te opri! Sper că  asta vor să spună americanii cu expresia ”Go with the flow!” , și nu-i doar un simplu sfat de-a te comforma, adică de-a merge cu gloata. În punctul ăsta apare o nouă virtute cu care nu mulți se pot lăuda, și care pe cei mai mulți dintre noi, ne intimidează de-a dreptul – flexibilitatea, capacitatea de a ne adapta la condiții și situații noi. Schimbarea ne sperie tocmai pentru că introduce mereu necunoscute în ecuația vieții. Ajungem de multe ori în punctul în care contemplăm serios refuzul de-a rezolva această ecuație. Oamenii de succes văd însă în spatele fiecărei noi necunoscute, în spatele fiecărui X Y sau Z ( pentru cei familiari cu algebra), o oportunitate și asta îi determină să meargă mai departe. …Perseverență – ce cuvânt pretențios! Pretinde atâta determinare, atâta efort, atâta disciplină, atâta focus. Și când te gândești că mulți, din ignoranță, o confundă cu norocul!? ;-)


Tags: , ,

Tranziție

Creştinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste.” Nicolae Steinhardt

Tags: , , ,

Impresii din depresii

‘După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.” Mircea Eliade

Tags:

Cine ne va despărți? (III)

1. Aşa a făcut în vechime: “După cum este scris: Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Versetul 36.) Acesta e un strigăt luat din Cartea Psalmilor. Poporul lui Dumnezeu din toate veacurile a fost urât şi persecutat de către Satan şi lume. Observaţi, (1) Motivul: “Din pricina Ta” – pentru că ei erau ca Isus, Îi aparţineau lui Isus. (2) Timpul: “Toată ziua” – de dimineaţa până seara. Lumea are o ură necurmată împotriva adevăraţilor credincioşi, astfel încât ajungem să spunem seara: “De-ar da Dumnezeu să fie dimineaţă…”, iar dimineaţa: “De-ar da Dumnezeu să fie seară…” Ea nu urăşte nici un alt lucru cu o aşa ură neîntreruptă. (3) Metoda: “Suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Lumii îi pasă la fel de mult de răul pe care îl face creştinului cum îi pasă măcelarului atunci când pune mâna pe o oaie să o taie. Chiar şi beţivii ne pun în cântecele lor. Acesta era strigătul celor din vechime. Acelaşi strigăt a fost auzit pe înălţimile înzăpezite ale Piedmontului; iar, mai târziu, pe dealurile verzi şi în văile Scoţiei. Suntem teribil de înşelaţi dacă ne amăgim că acelaşi strigăt nu va mai fi auzit vreodată. S-a schimbat diavolul? Îi iubeşte el mai mult pe Dumnezeu şi pe poporul Lui? I s-a schimbat inima lumească? Îi urăşte acum mai puţin pe Dumnezeu şi poporul Lui decât a făcut-o în trecut? O, nu! Sunt pe deplin încredinţat că, dacă Dumnezeu Şi-ar retrage harul care o împiedică, stăvilarele persecuţiei s-ar rupe în curând; iar mulţi dintre voi, care aţi rămas neconvertiţi la mărturia noastră, veţi deveni prigonitori sângeroşi – vă veţi răzbuna pentru predicile care v-au străpuns inimile.

2. Apostolul numeşte şapte forme în care vine nenorocirea. Două dintre ele au de-a face cu necazurile comune ale tuturor oamenilor, iar cinci se referă în special la copiii lui Dumnezeu.

(1) Necaz şi strâmtorare: “Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.” Copiii lui Dumnezeu nu sunt scutiţi de necazuri – boală, sărăcie, pierderea celor dragi. Isus le-a spus: “În lume veţi avea necazuri.” “Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc.” Acum, Satan încearcă să profite de aceste vremuri de necaz ca să despartă sufletul de dragostea lui Hristos; el ispiteşte credinciosul, încercând să-l facă să dispreţuiască mustrarea Domnului – şi să se cufunde în afaceri, sau între prieteni lumeşti, sau să aplice metodele lumii de alinare a durerii. Din nou: el încearcă să determine sufletul să cadă sub povara necazului – să se tulbure şi să murmure, să-L acuze pe nedrept pe Dumnezeu – să nu se încreadă în dragostea Lui Dumnezeu şi în înţelepciunea Lui în focul încercării. Astfel, Satan încearcă să ne despartă de dragostea lui Hristos. Vremurile de necaz sunt vremuri de pericol.

(2) Prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia – toate acestea sunt arme de care se foloseşte Satan împotriva copiilor lui Dumnezeu. Istoria Bisericii de-a lungul veacurilor a fost una a persecuţiilor. Nu începe bine un suflet să arate interes pentru religie – nu apucă un suflet să se agaţe de Isus, că imediat lumea începe să vorbească, spre marea durere a celui lovit de Dumnezeu. Ce vorbe amare sunt aruncate asupra acelui suflet! Întotdeauna aceste cuvinte au fost adevărate: “Au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică.” Cei ce mănâncă pâinea lui Dumnezeu au fost adesea târâţi de la prânzul lor liniştit – cei îmbrăcaţi cu Hristos adesea au trebuit să renunţe la hainele lor, au fost expuşi la foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie şi sabie – la moarte, în cele din urmă. Cain l-a ucis pe Abel. Ei L-au ucis pe Prinţul Păcii; de atunci, toate făpturile create de El au suferit acelaşi tratament. Să nu spuneţi: Vremurile se schimbă, acestea sunt zilele toleranţei. Hristos nu S-a schimbat – Satan nu s-a schimbat, iar, când îi va veni rândul, se va folosi de aceleaşi arme. Read the rest of this entry »

Tags: , ,

Cine ne va despărți? (II)

4. Ce L-a costat această dragoste? Când Iacov a iubit-o pe Rahela, a slujit şapte ani pentru ea – a suportat fierbinţeala verii şi gerul iernii. Dar Isus a suportat mânia aprinsă a lui Dumnezeu, şi crivăţul mâniei Lui, pentru cei pe care i-a iubit. Ionatan l-a iubit pe David cu o dragoste mai presus de dragostea femeiască, şi de dragul lui a suportat cruda mânie a tatălui său, Saul. Dar Isus, din dragoste pentru noi, a suportat mânia Tatălui revărsată în toată puterea ei. Această dragoste a lui Hristos L-a determinat să părăsească dragostea Tatălui, adoraţia îngerilor şi tronul de slavă. Dragostea L-a făcut să nu dispreţuiască pântecul Fecioarei – dragostea L-a adus în staulul din Betleem – dragostea L-a dus în pustie; dragostea L-a făcut un om al durerii – dragostea L-a făcut să ajungă flămând, însetat şi obosit – dragostea L-a făcut să se grăbească spre Ierusalim – dragostea L-a condus în întunecatul Ghetsimani – dragostea L-a legat şi L-a târât în sala de judecată – dragostea L-a pironit pe cruce – dragostea I-a plecat capul sub povara nemăsurată a mâniei Tatălui. “Nu este mai mare dragoste.” “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.”

Păcătoşii se cufundau în flăcările roşii-fierbinţi ale iadului; El a plonjat înăuntru şi a înotat prin înfricoşătoarele valuri de foc, adunându-i la sân pe ai Săi. Sabia dreptăţii era scoasă din teacă şi sclipea în soare, gata să ne distrugă; El, omul deopotrivă cu Dumnezeu, şi-a dezgolit pieptul şi a lăsat ca lovitura să cadă asupra Lui. Noi eram o ţintă pentru săgeţile răzbunării lui Dumnezeu; Isus s-a aşezat între noi şi ele, iar săgeţile L-au străpuns pe El – fiecare săgeată care trebuia să ne sfâşie sufletele s-a înfipt în El. El, El Însuşi, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a depărtat El fărădelegile noastre de la noi. Aceasta e dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă. Aceasta ţi-e pusă astăzi înainte în pâinea frântă şi vinul vărsat. Asta vom vedea pe tron – un Miel înjunghiat. El va fi motivul cântării noastre în veşnicie: “Vrednic este Mielul!”

1. O, ce bucurie să fii în dragostea Lui Hristos! Eşti cuprins şi tu în această dragoste uimitoare? Te-a scos El din groapa pierzării, din dragoste pentru tine? Atunci, El te va spăla şi te va face un rege şi un preot pentru Dumnezeu. Te va spăla în propriul Lui sânge şi te va face mai alb decât zăpada – te va curăţi de toate murdăriile şi de toţi idolii tăi. Îţi va da şi o inimă nouă. Îţi va păstra conştiinţa curată şi inima după voia lui Dumnezeu. Va aşeza Duhul Său Sfânt înăuntrul tău şi te va face să te rogi cu suspine negrăite. Te va îndreptăţi – se va ruga pentru tine – te va proslăvi. Chiar dacă întreaga lume va fi împotriva ta – prietenii dragi pot muri şi te pot părăsi – chiar dacă vei rămâne singur în pustie; totuşi, nu vei fi singur. Hristos te va iubi şi atunci. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Un risc care merită asumat

Întotdeauna străduiește-te să fii tu însuți! Oamenii care contează pentru tine, nu se vor supăra, iar cei care se vor supăra, oricum nu chiar contează! Cred că-i un risc care merită asumat! Succes! ;-)

Tags: , ,

Cine ne va despărți? (I)

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” – Rom 8:35-37.

În acest pasaj există trei întrebări remarcabile:

1. “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Pavel se ridică asemenea unui mesager regal, priveşte în sus la sfinţii îngeri, în jos la demonii acuzatori, de jur împrejur la o lume încruntată, şi în propria-i conştiinţă, apoi întreabă: Cine îl poate acuza pe cel ales de Dumnezeu, pe cel spălat de Hristos? Dumnezeu e Cel ce îndreptăţeşte. Dumnezeul sfânt i-a declarat pe credincioşi curaţi în cele mai mici detalii.

2. “Cine-i va osândi?” Pavel priveşte în jur la toţi judecătorii lumii – cei iscusiţi în probleme de lege şi dreptate; priveşte în sus la sfinţii îngeri, ale căror priviri supraomeneşti pătrund adânc şi departe în guvernarea neprihănită a lui Dumnezeu; priveşte în sus la Dumnezeu, Judecătorul tuturor, care trebuie să facă dreptate – Cel ce lucrează cu neprihănire desăvârşită şi fără discriminare – apoi întreabă: Cine îi va osândi? Hristos e Cel ce a murit. Hristos a plătit până şi ultimul bănuţ, astfel încât fiecare judecător să poată striga: Acum nu mai există condamnare.

3. “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Din nou, priveşte în jur la toate făpturile create – priveşte la puterea celui mai puternic arhanghel – la puterea satanică a legiunilor de demoni – la furia unei lumi ce-L sfidează pe Dumnezeu – la forţele unite ale tuturor făpturilor create; apoi, văzându-i pe păcătoşi acoperiţi de braţele lui Isus, el strigă: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Să piară toate forţele a zece mii de lumi puse laolaltă, pentru că Isus este mai mare decât toate! “Noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”

Dragostea lui Hristos! Pavel spune: “Dragostea lui Hristos întrece orice cunoştinţă.” Este ca cerul albastru, în care poţi vedea clar, dar a cărui adevărată imensitate n-o poţi măsura. Este ca marea adâncă, în a cărei inimă poţi privi pentru un timp, dar ale cărei adâncimi depăşesc înţelegerea noastră. Are o lăţime nemărginită, o lungime fără sfârşit, o înălţime fără vârf, şi o adâncime fără fund. Dacă sfântul Pavel a spus aceste lucruri, care a primit o învăţătură atât de profundă în ce priveşte lucrurile divine – care a fost în al treilea cer şi a văzut faţa slăvită a lui Isus – cu cât mai mult putem noi, nişte sărmani credincioşi, să privim la acea dragoste şi să spunem: Întrece orice cunoştinţă!

Există trei lucruri în aceste cuvinte, şi aş vrea să vorbesc despre ele. 1. Dragostea lui Hristos. 2. Întrebarea “Cine ne va separa de ea?” 3. Adevărul că oricine sau orice ar veni, nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos.

I. Vreau să vorbesc despre dragostea lui Hristos.

1. Când a început? – În trecutul veşnic: “Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.” (Prov. 8:30-31.) Acest râu de dragoste a început să curgă înainte să existe lumea – din veşnicie, de la început, de când e pământul. Dragostea lui Hristos pentru noi e la fel de veche ca şi dragostea Tatălui pentru Fiul. Acest râu de lumină a început să se reverse dinspre Isus înspre noi înainte ca soarele să-şi trimită primele raze – înainte ca râurile să se verse în ocean – înainte ca un înger să iubească un alt înger, sau un om să iubească un alt om. Înainte ca făpturile să existe, Hristos ne-a iubit. Aceasta e o adâncime atât de mare – cine poate s-o pătrundă? Iubirea aceasta întrece orice cunoştinţă. Read the rest of this entry »

Tags: ,

… A fi, a avea, a face

Întrebarea privitoare la raportul posibil dintre A AVEA şi A FI, la pretinsa preeminenţă a unuia asupra celuilalt, trebuie contextualizată. Avem oare de-a face aici cu o consideraţie axiologică, menită a le situa pe acestea două într-o ierarhie? Ce înţelegem de fapt prin A FI şi A AVEA? Este suficient de bine pusă întrebarea, astfel încât măcar un răspuns să fie cu putinţă? Încerc să răspund la aceste întrebări în modul cel mai genuin cu putinţă.

Aş putea înţelege, spre exemplu, că, valoric vorbind, vremurile în care trăim se clădesc cu precădere pe dimensiunea lui A AVEA; contează astfel, într-o accepţie gregară, mai mult ceea ce ai, în sensul în care a avea e echivalent cu a poseda. Aceasta este accepţia de bază cu care ne întâlnim în primă instanţă. Posed ceva în măsura în care dispun de acel ceva ca fiind al meu, printr-o lege scrisă sau nescrisă; mă bucur aşadar de toate avantajele pe care mi le oferă posesia lui. Am astfel la dispoziţie o casă, o maşină, o bibliotecă, chiar o fiinţă omenească . Cred că acesta este sensul cel tare al preeminenţei lui A AVEA asupra lui A FI. Acesta din urmă s-ar construi pe temeiul primului. Căci sunt ceva prin ceea ce am. A FI decurge din A AVEA ca o urmare firească : dacă am, atunci mi se deschide şi posibilitatea de a fi, la rigoare de a fi ceva.

Dar acelaşi raport poate fi înţeles şi în alt sens. Căci ce putem avea altceva, dacă nu ceea ce se numeşte avere? Iubirea poate fi o asemenea avere, spre exemplu, dar e impropriu să spun că o posed. A AVEA înseamnă aici a avea-împreună-cu-altcineva. Ca atare, faptul de a avea îmi configurează o putinţă de a fi, un posibil a fi, dar un A FI care nu mai e înţeles ca a-fi-unul, ci drept un a-fi-împreună. Înţeleg în acest context prin A AVEA, faptul de a face experienţa iubirii. La drept vorbind, nu avem decât acel ceva a cărui experienţă o facem, dar îl avem ca termen al unei experienţe pe care o facem, îl avem prin experienţa pe care o facem. Nu avem, în acest sens, bani, casă, maşină. Nu avem decât ceea ce experiem, cu alte cuvinte spus, exclusiv propria noastră experienţă cu ceea ce e altceva decât noi înşine. Asemenea experienţe sunt cele care ne construiesc un posibil A FI.

Eu nu sunt, nu sunt ceva decât prin ceea ce am, iar ceea ce am este experienţa pe care o fac cu lucrurile. Cu alte cuvinte, relaţia dintre A FI şi A AVEA e mediată de un A FACE. Nu am pur şi simplu, şi nu sunt pur şi simplu, ci am ceva şi sunt ceva în măsura în care fac, făptuiesc.

Cu alte cuvinte spus, accepţia pe care o prefer eu în ceea ce priveşte cele două cuvinte este legată de dimensiunea practică pe care o deschide A FACE, A FACE ca aventură a experienţei.

Semnul dintre A FI şi A AVEA e substituit de semnul lui A FACE

Remarc adesea în filosofie gândirea unei frecvente delimitări între cele două regimuri semantice pe care le deschid cele două verbe, A FI şi A AVEA. Această deosebire e marcată cu precădere în anumite tradiţii pentru care esenţială e intenţia configurării unui mod de a fi, a unui tip uman aparte, prin distingerea lui de orizontul său ustensilic, ca să folosesc ideea lui Heidegger şi am în vedere acele tradiţii cu tentă soteriologică (precum tradiţia creştină ori cea marxistă, dar de fapt orice cultură care vede în salvarea omului misiunea sa de căpătâi). Dincolo de aceste demarcaţii, care fie accentuează pe A FI, descriindu-l ca fundal pentru A AVEA, fie acordă preeminenţă lui A AVEA, ca substrat din care îl extrag pe A FI (cum e cazul marxismului), A FACE poate fi văzut ca modalitatea prin care poate fi anulat atât semnul opoziţiei cât şi cel al identificării.

Determinant în cazul lui A FACE e maniera foarte naturală în care el se deschide către ambele regimuri verbale. Sensurile germanului Erfahrung (experienţă) ne ajută cel mai bine să înţelegem legătura aceasta. Mă refer la sensurile pe care le discută Hans-Georg Gadamer în legătură cu experienţa istorică sau cea a jocului. A FACE ca “a face experienţa a ceva” revine la a-ţi configura o manieră de A FI, adică la transformarea modului tău de a fi, fapt în urma căruia tu nu încetezi de a fi, dar eşti sau devii altfel. A AVEA are în acest context valoarea unei experienţe pe care nu o posezi, nu o ai în sens propriu, dar pe care o poţi înţelege ca avere. Read the rest of this entry »

Tags: , , ,

Doar așa Scapi de Gurile Rele !

Singurul mod eficient de-a te apăra împotriva criticilor și de a evita orice reproș este obscuritatea.

Tags: , , ,