Acum cum se face că acest element esenţial al predicării evangheliei a devenit aşa de evitat? Unde l-am pierdut? Pentru că nu mai este în jurul tău. Abia dacă mai auzi cuvântul.

Ne putem întoarce la 1937, Dr. Harry A Ironside, un mare om a lui Dumnezeu, un învăţător al Bibliei. Dr. Ironside în 1937 a notat că doctrina biblică a pocăinţei a fost în mod sistematic diluată, de aceea care au dorit să o excludă din mesajul evangheliei, 1937… acum 50 de ani. Ironside a spus că ei încercau să o excludă din mesajul evangheliei.

Lăsaţi-mă să vă citez din cartea pe care el a scris-o intitulată “Dacă nu vă pocăiţi”. El era un campion pentru pocăinţă şi pe drept cuvânt era. El a scris urmatoarele: “Doctrina pocăinţei este partea care lipseşte astăzi, din multe grupuri care din alt punct de vedere au o înţelegere fundamental sănătoasă şi ortodoxă.” Aceasta nu este o bătălie nouă. Acesta este o bătălie veche. Oamenii de astăzi predică o evanghelie care zice, “Uite cum e, tu crede numai, nu te îngrijora de păcatul tău, nu te îngrijora de trecutul tău, tu crede numai şi restul vine mai târziu.” Ironside a luptat bătălia în 1937.

Mai departe el spune asta, el a vorbit despre, citat:

“Aşa zişii predicatori ai harului, care la fel ca antinomianii (erau acei oameni credeau în doctrina teologică prin care credinţa şi harul lui Dumnezeu un creştin este eliberat de toate legile (inclusiv de standardele morale ale cultului)) din vechime, denunţa necesitatea pocăinţei ca să nu pară că nesocotesc libertatea harului, şi aceasta era miezul problemei.”

Erau unii care au zis că dacă chemi la pocăinţă, nesocoteşti libertatea harului şi harul este aşa de generos şi aşa de liber că nu mai trebuie să faci nimic altceva decât să crezi. Ironside a recunoscut în zilele lui pericolele unei credinţe uşoare şi imperfecte.

Mai departe el spune, “Predicarea superficială care nu are de a face cu starea teribilă de vinovăţie şi păcătoşenie a omului, chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, rezultă în întoarceri superficiale. Şi aşa avem astăzi, o mulţime de prefăcuţi cu limbi ascuţite, care nu arată nici o dovadă de regenerare. Palavragind de mântuire prin har, ei nu manifestă nici un har în propria lor viaţă. Declarând sus şi tare că sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă, ei eşuează în a-şi aminti că credinţa fără fapte este moartă şi că justificarea prin fapte înaintea oamenilor nu trebuie ignorată de parcă ar fi în contradicţie cu îndreptăţirea prin credinţă înaintea lui Dumnezeu.”

Harry Ironside în 1937 a fost o ţintă de bătaie în aceeaşi bătălie. Şi dacă mergem înapoi de acolo în istoria bisericii, notăm deasemenea că istoria bisericii înregistrează mărturiile liderilor lui Dumnezeu cu privire la natura esenţială a pocăinţei. Lăsaţi-mă să vă duc la bun început.

Ce părere aveţi de părinţii bisericii primare în 150 D.C., bine? La cinzeci de ani după ce apostolul Ioan a murit, este destul de devreme. Daţi-mi voie să vă citesc din a doua epistolă a lui Clement datată 150 D.C., aceasta spune el, “Haideţi nu numai să-L numim Domn, căci asta nu ne va mântui, căci El spune “Nu orişicine îmi spune Doamne, Doamne va fi mântuit, ci cel ce face ce este drept.” Astfel, fraţilor, hai să-L recunoaştem pe El prin faptele noaste. Acestă lume, şi lumea care o să vină, sunt doi duşmani; acesta înseamnă adulter, corupţie, lăcomie, înşelăciune în timp ce cealaltă renuţa la ele. Nu putem fi deci prieteni cu amândouă. Ca să avem pe una trebuie să renunţăm la cealaltă.” Acesta este pocăinţa… acesta este pocăinţa.

Aceasta este tocmai ce Iacov a spus. Prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu. (Iacov 4:4). Tu eşti fie prietenul lumii fie prietenul lui Dumnezeu şi nu amândouă… aceasta este pocăinţa.

Ce ziceti de Martin Luther? În 1517, Martin Luther a tras un foc care s-a auzit în toată lumea atunci când el a ataşat pe uşa bisericii din Wittenberg cele Nouăzeci şi cinci de Teze ale sale. El a promovat 95 de principii, gândindu-se că Biserica Romano-Catolică ar trebui să le recunoască. Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi de ceea ce cele 95 de teze erau, dar după seara aceasta veţi fi conştienţi, ce însemnau primele trei, pentru că acestea sunt.

Numărul 1, acesta era pe uşa de la Wittenberg.

“Domnul şi Stăpânul nostru Isus Hristos spunând “Pocăiţi-vă” vrea să zică că întreaga viaţă a credinciosului să fie un act de pocăinţă.”

Numărul 2 din cele Nouăzeci şi cinci de Teze,

“Această vorbă nu poate fi înţeleasa drept un ritual al penitenţei, de exemplu, de mărturisire şi absolvire de păcate, care să fie administrată de preoţime.” John MacArthur

Capitolul 3 din Fapte, mergem mai departe în lucrarea bisericii primare. Şi din nou îl avem pe Petru care predică. Aceasta este a doua predică a lui. El le spune evreilor care îl ascultă în versetul 14, “Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş.”

Acum versetul 19 :

“Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare”

Din nou mesajul Evangheliei este chemarea la pocăinţă.

Capitolul 11 ne duce mai departe în expansiunea bisericii. Şi găsim din nou în capitolul 11 pe Apostolul Petru ca fiind personajul principal. Datoria lui aici este să dea socoteală Evreilor din Ierusalim, despre ceea ce el a văzut că Dumnezeu a făcut în Neamuri, mai exact depre Corneliu şi casa lui. Şi în versetul 18 se spune,

“După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: ,,Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa.”

Acum începeţi să prindeţi ideea că pocăinţa este un sinonim pentru credinţa mântuitoare, acesta fiind un ingredient şi element esenţial.

Hai să mergem şi mai departe. Fapte 17, acum intrăm în lucrarea Apostolului Pavel. Şi Pavel se afla în Fapte 17, în capitala filozofiei lumii, anume în oraşul Atena. El se afla pe dealul lui Marte, sau Aeropagului și discuta cu filozofii și erudiţii oraşului. El le dă următorul mesaj în versetul 30. “Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni … ce anume să facă?… să se pocăiască, să se pocăiască pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea..” Ai face bine să te pocăieşti pentru că El va judeca lumea. El o va judeca după dreptate. El o va judeca printr-un Om pe care El l-a rânduit, un Om care s-a dovedit vrednic prin faptul că a fost înviat din morţi. Deci Pavel a predicat pocăinţa.

Să mergem la capitolul 20. Aici Pavel dă instrucţiuni bătrânilor bisericii din Efes. Bătrânii bisericii din Efes aveau cea mai mare responsabilitate ca lideri ai bisericilor din Asia Mica. Ei erau conducătorii cheie. Şi Pavel le reaminteşte în versetul 21 că lucrarea lui era să fie o mărturie solemnă atât pentru Iudei cât şi pentru Greci, despre pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Pavel a predicat conducătorilor bisericii despre pocăinţă, ştiind pe deplin că ei la rândul lor vor predica pocăinţa altora.

Şi apoi deschideţi la capitolul 26 versetul 20. Aici Pavel este înaintea Împăratului Agripa. Şi el îi spune în versetul 19 din capitolul 26, “De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.”

Acum oameni buni, aceasta a fost definiţia clasică a lui Pavel a predicării evangheliei. Este predicarea pocăinţei. Şi tocmai pentru că a predicat pocăinţa, ei l-au oprit, în versetul 21 spune, şi au încercat să mă omoare. Aşa ca să vedeţi că biserica primară a înţeles predicarea lui Isus, continuând predicarea lui Ioan, a ucenicilor şi au fost credincioşi în a proclama pocăinţa de păcate…întoarcerea de la păcate la Dumnezeu.

Pavel le scrie în Romani 2:4 “Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? ” Acum notaţi-vă aceasta. Notaţi-o. Predicarea lui Ioan a fost focalizată pe pocăinţă. Predicarea lui Isus a fost focalizată pe pocăinţă. Predicarea ucenicilor a fost focalizată pe pocăinţă. Predicarea bisericii primare a fost focalizată pe pocăinţă. Şi chiar lucrarea lui Dumnezeu este focalizată spre a produce pocăinţă. De ce? Pentru că scrie în 2 Petru, din nou capitolul 3 versetul 9, “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară ci toţi să vină la .. ce? … la pocăinţă.”

Dragă prietene, pot să-ţi spun asta? Că în versetul acela pocăinţa este sinonim cu ce? Cu Mântuirea. Nu poate fi nici un fel de credinţă fără pocăinţă. Nu poate exista mântuire fără pocăinţă. Pocăinţa este un element în lucrarea lui Dumnezeu şi care este aşa de esenţial ca lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se poate numi de fapt, Pocăinţă, întoarcere.

Există alte invitaţii la acelaşi lucru în N.T dar care nu foloseşte acest cuvânt. De exemplu, priviţi la Marcu 8:34 şi aici este dată o invitaţie de către Domnul Isus. El îndeamna mulţimile să se apropie împreună cu ucenicii deja prezenţi, şi El se adresează întregii adunări, acelei mulţimi de oameni, “Dacă cineva vrea să vină după Mine”….dacă vreţi să fiţi ucenicii Mei, dacă vreţi să Mă urmaţi … “să se lepede de sine, să-şi ia crucea”… aceasta este dorinţa să moară, să-şi dea viaţa…” şi să Mă urmeze”. Acum aceasta este o chemare la întoarcere, la întoarcere de la sine, de la păcat la o întoarcere la Hristos.

Priviţi la Luca capitolul 9 şi din nou doar la doua versete acolo, 23 acelaşi gând, “Apoi a zis tuturor: ,,Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.

Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui.”

Acesta este o invitaţie. Este o invitaţie pentru un păcătos să se întoarcă de la a-şi controla singur viaţa, la al urma pe Hristos.

Spui tu, “Eşti sigur că asta este spusă păcătoşilor? Eşti sigur că El nu o spune unei persoane deja mântuite să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să fie un urmaş mai devotat? Eşti sigur că El nu spune de fapt că s-ar putea să mori în pedeapsă dacă nu renunţi la viaţa ta? Eşti sigur că vorbeşte necredincioşilor?”

Ei bine din versetul 25 ştim pentru că imediat El zice, “Căci ce ar folosi unui om să câştige toata lumea şi să-şi piardă sufletul său?” sau în traducerea autorizată (în limba Engleză versiunea King James), ” îşi pierde propiul… ce anume? suflet” El vorbeşte despre faptul de a-ţi pierde sufletul sau nu, şi dacă iţi vei pierde răsplata sau binecuvântarea. Deci aceasta este o chemare de a te întoarce de la o viaţă ego-centristă, o viaţă indulgentă cu sine, o viaţă păcătoasă, la al urma pe Hristos.

Luca 14:26, ,,Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însă viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.

Ce mai afirmaţie! Apoi urmează :

Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”

Există un preţ. Este o întoarcere. Este o întoarcere de la propria voie, de la propria cale, de la lucrurile care-ţi sunt dragi, de la relaţiile care te ţin de la al urma pe Hristos cu orice preţ. Şi ai face bine să iei în considerare costul, versetul 28:

“Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?

Pentruca nu cumva, dupăce i-a pus temelia, să nu-l poată sfîrşi, şi toţi ceice-l vor vedea, să înceapă să rîdă de el, şi să zică: ,Omul acesta a început să zidească, şi n’a putut isprăvi.’

Sau care împărat, cînd merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întîi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celuice vine împotriva lui cu douăzeci de mii?

Altfel, pe cînd celalt împărat este încă departe, îi trimete o solie să ceară pace.

Apoi urmează aceasta, “Tot aşa oricare dintre voi care nu se leapădă .. de ce?… de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.”

Este o întoarcere de la propria viaţă, de la propria voie, de la propria cale, de la propriul păcat la a-L urma cu orice preţ. Este o schimbare a minţii. Este o schimbare a inimii. Este o viaţă nouă de lepădare de sine şi de păcat de căutare a Mântuitorului ca Domn şi Împărat în locul Eu-lui.

Cât de important este să te pocăieşti? Isus a spus-o în Luca 13:3 şi 5, “Dacă nu vă pocăiţi toţi veţi pieri la fel”.

Preaiubiţilor, doar din acestă privire sumară la evanghelii şi Fapte, un verset din Romani şi 2 Petru, vedem că primii predicatori au predicat pocăinţa. Şi I-am cerut lui Dumnezeu să-mi îndrepte atenţia asupra pocăinţei în predicile mele, pentru că subiectul acesta a fost aşa de ignorat, în mod tragic ignorat. Unde este tipul acesta de predicare astăzi?

Unde auzi astfel de evanghelizare astăzi? Nu este la modă să predici evanghelia care cere oamenilor să renunţe la tot ceea ce au. Evanghelia pe care o auzi astăzi este, vino la Isus şi vei fi bogat. John MacArthur

Unul din elementele mizate în această vastă dezbatere este problema pocăinţei. Ce este şi unde se potriveşte? Este o parte esenţială a evangheliei sau nu? Şi sper că în seara aceasta în timp ce privim în Cuvântul lui Dumnezeu şi luăm în considerare unele din lucrurile care sunt spuse acolo de unii, să avem o înţelegere mai clară a ceea ce Biblia spune despre pocăinţă.

Drept să spun, unul din cele mai clare elemente ale invitaţiei biblice la mântuire este cerinţa de pocăinţă. Dacă tu doar priveşti la Noul Testament şi îl citeşti, îl citeşti superficial (fără un studiu adânc) ai fi presat  să ajungi la concluzia că pocăinţa este un factor esenţial în prezentarea evangheliei. Ca să-ţi subliniez ţie acest lucru aş dori ca tu să faci un mic studiu biblic împreună cu mine. Ia-ţi Biblia şi hai să începem în Matei capitolul 3 şi vom trece prin această porţiune a evangheliei, prin cartea Faptelor, câteva notiţe din Epistole, şi apoi vom vedea care este sumarul acestor versete.

În Matei capitolul 3 facem cunoştinţă cu primul evanghelist al Noului Testament, nimeni altul decât Ioan Botezătorul. În versetul 1 din capitolul 3 spune: “În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. ”

Apoi în versetul 8, mai departe Ioan spune ” aşadar faceţi roade vrednice de pocăinţa voastră”.

Apoi în capitolul 4 versetul 17, urmând lucrările lui Ioan Botezătorul, a venit lucrarea lui Isus. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”.

Capitolul 9 cu versetul 13 “Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Haideţi să privim la Marcu capitolul 1 cu versetul 14. Şi din nou Marcu ni-l introduce pe Ioan. “După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu.”Care a fost aceasta? Marcu1:15 “El zicea: ,,S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.”

În capitolul 2 din Marcu, versetul 17 “Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Şi din nou observăm mesajul de pocăinţă dat păcătoşilor.

Capitolul 6 versetul 12 din Marcu observăm că lucrarea a mers mult mai departe de Ioan Botezătorul, de la Isus, la Apostoli şi ucenici, şi se spune în versetul 12 “Şi ei au ieşit şi au predicat ca oamenii să … Ce să facă?…. să se pocăiască.”

Hai să privim la evanghelia lui Luca şi să vedem cum trece el în revistă prima predicare a evangheliei lui Dumnezeu. În Luca capitolul 5 suntem introduşi din nou în acest gând, în versetul 31, lucrarea lui Isus şi aici el amplifică cronicile lui Matei, Marcu şi în versetul 31 ” Isus a luat cuvântul şi le -a zis: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi.”

Acestea au fost subânţelese de Matei şi Marcu şi prezentate explicit de Luca, în timp ce lucrarea lui Isus era direcţionată către chemarea păcătoşilor la pocăinţă.

Al 13 lea capitol din Luca ne duce şi mai adânc în lucrarea Evangheliei lui Dumnezeu.

1. În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.

2. ,,Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, ,,că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel?

3. Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.

4. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decît toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim?

5. Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”

Acum întrebarea care este pusă aici este foarte interesantă, ceea ce oamenii voiau să ştie, este cum se face că nişte Galileeni care s-au dus să aducă jertfă lui Dumnezeu şi oamenii lui Pilat i-au omorât în timp ce ei îşi aduceau jertfele lui Dumnezeu. Cum se face, spun ei, că Dumnezeu îngăduie ca nişte oameni să-şi dea viaţa într-o baie de sânge, atunci când ei făceau ce era drept? De ce a îngăduit Dumnezeu una ca asta? Aceasta era întrebarea. Şi Isus spune în versetul 2 ” ,,Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, ,,că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel?”

Apoi următoarea întrebare din minţile lor era: dar depre cei 18 oameni peste care s-a prăbuşit turnul? Aceşti oameni nu se închinau lui Dumnezeu, ei doar mergeau pe drum şi turnul a căzut peste ei şi i-a omorât. Credeţi voi, le-a spus Isus că erau ei mai vinovaţi decât oricare altul care locuieşte în Ierusalim, şi de aceea au murit ei? Nu, le spune El, dar dacă nu vă pocăiţi o să muriţi şi voi. Şi în ambele cazuri El îi cheamă la pocăinţă.

Lucrarea lui Ioan… pocăinţa. Lucrarea lui Isus … pocăinţa. Lucrarea ucenicilor …. pocăinţa.

Hai să mergem acum la Luca capitolul 15 versetul 7, “Vă spun…” Isus după ce descrie omul care a pierdut oaia şi s-a dus după ea să o caute, când vine acasă, el se bucură şi aşa mai departe.” Vă spun că tot aşa este o mai mare bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care… ce face? … se pocăieşte decât pentru 99 de oameni neprihăniţi care nu au nevoie de pocăinţă.”

Veresetul 10 ne spune o istorisire despre o femeie care a găsit o monedă şi s-a bucurat. “Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”

Şi apoi spune istorisirea despre fiul risipitor fiind un păcătos care s-a pocăit şi un alt păcătos care nu s-a pocăit. Păcătosul care s-a pocăit era risipitorul. Şi păcătosul care nu avea să se pocăiască era fratele care a stat acasă şi care nu şi-a recunoscut propriul păcat.

Lucrarea lui Ioan Botezătorul era pocăinţa. Lucrarea lui Isus era pocăinţa. Lucrarea ucenicilor era pocăinţa. Şi cerurile o recunosc şi se bucură când un păcătos .. ce face? .. se pocăieşte.. se pocăieşte.

Capitolul 16 din Luca, cunoaşteţi această relatare despre omul bogat şi Lazăr. Bogatul a murit care a mers în Locuinţa morţilor fiind în chinuri. Lazăr, cerşetorul, a murit şi s-a dus în sânul lui Avraam. Şi bineânţeles, bogatul a spus “dă-mi drumul de aici ca să pot să merg la fraţii mei şi să îi avertizez ca să nu ajungă şi ei aici”. Dar Avraam îi spune în versetul 29, “Ei îl au pe Moise şi pe profeţi, să asculte de ei.” Dar el i-a spus: “Nu, Tată Avraame , dar dacă va merge cineva la ei dintre morţi , ei .. ce anume vor face? … se vor pocăi.”

Acum ceea ce începeţi să prindeţi aici este că acest concept de pocăinţă este chiar esenţa invitaţiei evangheliei. Este o chemare la pocăinţă. Când bogatul i-a spus lui Avraam .. “ei se vor pocăi” el spune de fapt ” ei se vor pocăi şi vor crede adevărul”. Acestea sunt toate implicite. Dar pocăinţa este aşa de evident inserată până în punctul în care întreaga evanghelie poate fi însumată în cuvântul “pocăinţă”. Ioan a predicat pocăinţa. Isus a predicat pocăinţa. Ucenicii au predicat pocăinţa. Şi păcătosul de aici a înţeles pocăinţa.

Ajungând la concluzia evangheliei după Luca, şi aplicând-o într-un mod foarte personal nouă, în capitolul 24 versetul 46, Isus rezuma evanghelia. “Este scris,” Luca 24:46,47 “Şi le -a zis: ,,Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi.

Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.”

Cu alte cuvinte, noi suntem chemaţi să predicăm, ce? Pocăinţa. Eu aud o grămadă de oameni spunând ca vor să îşi împărtăşească credinţa. Eu nu aud foarte mulţi oameni spunând că vor să meargă şi să predice pocăinţa. Dar la aceasta suntem chemaţi. Noi suntem chemaţi să predicăm evanghelia pentru iertarea păcatelor, să o proclamăm tuturor neamurilor. John MacArthur

Un Clip cu adevărat revergorant!!!!!!!!

Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învăţaţi încă din copilărie în această ţară păgână că toţi suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Şi astfel, “Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînţeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i aşa de grozav aici?” Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: “Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!” Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învaţă că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, şi acesta este prin adopţie. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toţi ceilalţi copii ai Lui devin copiii Lui prin adopţie. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu şi să fiu adus în prezenţa Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.

Vedeţi, una din cele mai bune mărturii în privinţa aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboşet. Vă amintiţi de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteţi rosti numele corect. Vă amintiţi de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Şi de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viaţa de mânia propriului său tată şi era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deşi Ionatan era prinţul moştenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul şi Ionatan au fost ucişi. David a fost anunţat de moartea lor şi a spus: “Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului…” El compune această cântare care-ţi sfâşie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Şi asta după ce mesagerii au venit şi i-au spus plini de bucurie: “Hei, David, duşmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine.” Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toţi membrii supravieţuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: “Aşteptaţi, a mai rămas cineva din casa lui Saul?”

E ca Povestea Cenuşăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiţi când Prinţul şi-a trimis soldaţii pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potriveşte?

La fel, David îşi trimite gărzile şi soldaţii în toată ţara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peşteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboşet. Vă amintiţi? Şi el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboşet este înfricoşat de moarte, pentru că ştie ce urmează. Ştie că va fi executat, pentru a curăţa drumul pentru David. David îl vede şi spune: “Tu eşti Mefiboşet!” “Da, Domnul meu.” David porunceşte gărzilor: “Aduceţi-l la palat. Îmbrăcaţi-l cu hainele regale. Să-i daţi un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârşitul zilelor sale.” Iar Mefiboşet este adus în casa şi în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziţie pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case.

Doamnelor şi domnilor, acesta este statutul nostru în familia lui Dumnezeu. Noi suntem ologi spirituali şi nu avem nici un drept să fim în familia lui Dumnezeu, altul decât acela că Fratele nostru mai mare ne-a adoptat şi ne-a adus în casa Tatălui. Pentru dragostea cea mare a Tatălui faţă de Fiul, dragoste care dă peste margini şi de care noi beneficiem. Nu-mi pot imagina ceva mai groaznic în toată lumea asta decât să trec prin viaţă cu ameninţarea mâniei lui Dumnezeu atârnând deasupra capului meu. Singurul care poate înlătura această mânie este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, dacă alerg la El, dacă mă pocăiesc de păcatele mele, dacă mă încred în El şi numai în El, atunci dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul se va revărsa şi asupra mea, mă va învălui şi voi fi adoptat în familia Sa, alăturându-mă procesiunii tuturor sfinţilor din toate veacurile, care spun împreună cu Ioan, într-o uimire apostolică: “Ce fel de dragoste este aceasta, ca eu să fiu numit un fiu al lui Dumnezeu?”

Haideţi să ne rugăm.

Tată, iartă-ne, Te rugăm, pentru că n-am pus preţ pe dragostea Ta şi ne-am considerat îndreptăţiţi să o primim, ca şi cum ai fi fost dator să ne-o arăţi. Tu nu eşti dator să iubeşti pe cel nevrednic să fie iubit. Iar în starea noastră firească noi nu meritam să fim iubiţi. Şi totuşi, Tu ne-ai iubit îndeajuns ca să-L trimiţi pe Hristos. Mă rog, o Dumnezeule, dacă este cineva în această încăpere care n-a experimentat niciodată dulceaţa şi superioritatea dragostei lui Hristos, să o poată cunoaşte în această seară. Înainte să-şi aşeze capul pe pernă în noaptea aceasta, ei să vină la Hristos şi să rămână strâns lipiţi de El, ca să poată primi în locul mâniei Tale, dragostea Ta.

Cerem aceste lucruri în numele lui Isus. Amin R.C. Sproul

Al treilea fel de dragoste despre care vorbeşte Scriptura este cea pe care noi o numim în teologie dragostea mulţumirii de sine. Aceasta e dragostea care ne interesează cel mai mult şi care e cea mai importantă. S-ar putea ca acesta să fie un concept nou pentru mulţi dintre voi. Dar dragostea mulţumirii de sine poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit, pentru că în mod normal atunci când noi folosim termenul “mulţumire de sine” sau “automulţumire”, în vocabularul de azi ne referim la cineva care este satisfăcut de propria-i persoană, care se culcă pe proprii lauri, cineva care stă fără de grijă în Sion, nu are un zel prea mare pentru nimic. La aceasta ne referim atunci când spunem că cineva e mulţumit de sine. Un fel de om care priveşte toată ziua la televizor fără să facă nimic altceva, un “cartof de canapea”. Nu se angajează cu pasiune la nimic folositor în lumea aceasta.

Dar nu asta înseamnă această expresie, pentru că ea şi-a căpătat semnificaţia într-o vreme când limbajul era mult mai aproape de original decât e astăzi. Dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu are de-a face cu dragostea prin care Dumnezeu este încântat şi priveşte cu plăcere la obiectul afecţiunii Sale. Din nou, Dumnezeu poate fi binevoitor şi binefăcător faţă de necredincios, dar nu-şi găseşte plăcerea în el. Dumnezeu nu are pentru astfel de oameni această încântare şi afecţiune deosebită. Dacă vreţi să înţelegeţi dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu, ea este înrădăcinată şi îşi are temelia pe plăcerea lui Dumnezeu, în sensul că lui Dumnezeu Îi face plăcere, Îşi găseşte plăcerea în obiectul afecţiunii Sale. Iar exemplul suprem al dragostei mulţumirii de sine a lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. De trei ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu a putut fi auzit vorbind din ceruri. Şi în toate cele trei ocazii El mărturiseşte despre Fiul Său. “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Este o temă pe care n-ar trebui niciodată să o trecem cu vederea sau să o subestimăm în Noul Testament, această incredibilă afişare şi revărsare a plăcerii, încântării şi afecţiunii lui Dumnezeu faţă de, aşa cum Îl numeşte Scriptura, Preaiubitul. Dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul.

Luând toate acestea în considerare, nu pot găsi vreun alt motiv pentru care lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să mă mântuiască în afară de acesta: pentru a-Şi onora Fiul. Atunci când Biblia vorbeşte despre dificila doctrină a alegerii, întotdeauna ea vorbeşte despre alegerea în Hristos, prin care Dumnezeu ne dăruieşte Fiului Său ca dar din partea Sa, darurile Tatălui pentru Fiul. Pentru ca Tatăl să vadă lucrarea sufletului Său şi să fie mulţumit. Noi suntem darurile din dragoste pe care Tatăl le dă Fiului.

De aceea există un sens foarte real în care putem spune că dragostea mulţumirii de sine de care mă bucur din partea Tatălui îşi are rădăcinile şi temelia în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. El mă iubeşte, Îşi găseşte plăcerea în mine şi este încântat de mine din cauza lui Hristos. Iar dacă eu nu sunt legat de Hristos, dacă nu sunt ascuns în Hristos, dacă nu sunt în Hristos şi Hristos nu este în mine, atunci eu nu am parte de dragostea mulţumirii de sine. De aceea devin atât de îngrijorat atunci când oamenii încep să vorbească despre dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Pentru că ce aud oamenii este că toţi primim din mâna lui Dumnezeu dragostea mulţumirii de sine, lucru care nu e adevărat.

În aceeaşi Epistolă din care am citit, în al treilea capitol, Ioan vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine dinăuntrul nostru. Capitolul trei începând cu versetul unu.

“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!…”

Există un cuvânt pe care aproape că nu-l mai folosim în limba engleză, şi acesta este cuvântul “iată” (“behold”). Când s-ar putea folosi? Eu spun: “Hei, priveşte aici!” Sau, “Ai grijă, uită-te la asta!” Dar nu spunem “Iată!” Îl găsim însă frecvent folosit în Scriptură. Iar atunci când vezi cuvântul “iată” pe vreo pagină din Biblia ta, ar trebui să fie ca un fluier, ca semnalul de atenţionare de pe un vapor care se aude peste tot şi este urmat de cuvintele: “Atenţie! Vorbeşte Căpitanul!” Atunci când Biblia spune “Iată!”, acesta ar trebui să fie ca un mare semn de STOP care să ne spună “Fii atent!”, “Ascultă!”, “Priveşte cu atenţie!” Ce ne spune Ioan aici? “Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” R.C. Sproul