Gabriel Liiceanu se întreba : ”Oare asta să fie filosofia, un mod de a vorbi care nu e pe înţelesul nimănui? De unde atunci prestigiul ei?”
Filosofia nu e o simplă disciplină, pe care să o putem judeca printr-o simplă analogie cu alte domenii. Curios însă cum acest fapt nu-i conferă o conotație negativă, dimpotrivă, ea a avut şi are enorm de câştigat tocmai din această ambiguitate. Mi se pare absolut fascinant faptul că ea nu are un obiect de studiu bine precizat, nici o metodă unanim acceptată, istoria ei lăsând de multe ori impresia unei arene în care nişte indivizi se bat fiecare cu cine apucă, pentru ca, într-un târziu, nimeni să nu piardă, dar nici să nu câştige. Or, această ambiguitate i-a conferit filosofiei o deplină libertate, astfel încât fiecare filosof a plecat de la acele probleme pe care le-a considerat decisive pentru viaţa şi gândirea sa. (Putem oare spune că, de fapt, problemele îi aleg pe oameni, şi nu invers?) Oricum, se pare că în filosofie, problemele şi soluţiile, conceptele şi metodele, argumentele şi credinţele de fond nu sunt neutre în raport cu personalitatea filosofului. Cu alte cuvinte, cel care se consacră filosofiei se are mereu pe sine în vedere, se implică existenţial în cercetarea pe care o desfăşoară, se află permanent pe drumul către sine însuşi. Mă fascinează reflexivitatea verbului a gândi în limba română – el se gândește, ca și cum s-ar lua pe sine și s-ar întoarce pe toate părțile în vederea unei analize extrem de minuțioase. De aceea, când ia în serios actul gândirii, omul nu resimte nici măcar o clipă că îndeletnicirea sa îi este străină ori exterioară. Mai mult, în măsura în care filosofia rămâne o căutare, şi nu un popas prematur într-o dogmă, ea îşi conservă înţelesul originar, de “iubire de înţelepciune”.
Am afirmat adineauri că problemele şi soluţiile, conceptele şi metodele, argumentele şi credinţele de fond nu sunt neutre în raport cu personalitatea filosofului. Filosofia răspunde unei nevoi a intelectului de a fi ceea ce este. Întrebarea care apare acum este : Poate cineva sau ceva, și dacă da – Cine anume influențează personalitatea filosofului? Ce anume îl face să fie ceea ce este? Răspunsul pare să fie foarte simplu – educația, bagajul informațional, într-un cuvânt școala. Problema însă se complică aici, pentru că şcoala este de cele mai multe ori doar o oglindă a mentalităţilor epocale şi societale, studenții devenind astfel reprezentări ale unor ideologii directoare în contextul relaţiilor inter-umane. Prin urmare, şcoala trebuie considerată nu doar mediul de formare a indivizilor, ci și un efect al societăţii, un produs al contextului istoric și cultural. Profesorul, în viziunea lui Noica, are rolul de mediator între discipol şi sinele acestuia. Noica numeşte această varietate umană „fertilitate“, acordându-i valenţe de nemurire tocmai prin perpetuarea maestrului în discipolii ce îşi permit libertatea de a fi. Daca analizam însă eficienţa educaţiei raportată la un scop impus pe baze ideologice, atitudinea profesorului trece de la cea de mediator la aceea de exponent al ”direcţiei”. Cu alte cuvinte, fiecare ucenic este o potențială victimă a prejudecăților propriului maestru, care la rândul său este influențat sau poate chiar constrâns de sistemul al cărui exponent este.
Himera libertăţii individuale absolute este vândută la fiecare colţ de stradă, mai ales în mediul academic. În realitate însă, fiecare rămâne “liber” în final doar de-a se sustrage , prin ieşirea în afara regulilor jocului. Salvarea autentică, individuală însă este riscantă deoarece orice acţiune anarhică a unui individ va fi foarte probabil integrată în ”excluderea din normă”. Cine se mai poate lăuda că gândește liber? …Liber sau nu, este mare lucru să gândești și din păcate nici cu asta nu se pot lăuda prea mulți.
