În filmul Gladiatorul (2000), în timp ce mângîia bustul sculptat al lui Socrate, Comitus afla de la tatăl său, Cezar, că nu el va fi următorul împărat pentru că ”Roma va fi din nou republică.” Comitus, vizibil afectat de această turnură neașteptată răspunde: ” Într-una din scrisorile pe care mi le-ai trimis, ai trecut în revistă patru virtuți de căpătîi: înțelepciunea, dreptatea, taria de caracter și temperanța. Citind această listă, am realizat că de fapt eu nu posed nici una dintre ele.” Apoi plin de emoție Comitus continuă: ” Eu însă am alte virtuți : Ambiția – ea poate fi o virtute când ne conduce înspre excelență. Inventivitatea, Curajul – poate nu pe câmpul de luptă, dar sunt și alte forme de curaj. Loialitatea – față de familie și față de tine, dar niciuna din ele nu este pe lista ta.” Tocmai ”virtuțile” lui Comitus l-au determinat să-și ucidă tatăl, să-l distrugă pe generalul Maximus și să deraieze agenda de transformare a Imperiului. Socrate credea că odată ce o persoană dobândește suficientă cunoștință, aceasta il va determina să se dedice excelenței, aceasta fiind parte integrantă a naturii noastre ”ultime” Nu cred că putem vorbi despre o natură ultimă ci mai degrabă de un dualism în care pendulăm între bine și rău, în care cele două intră într-o adevărată competiție, fiecare încercând din răsputeri să iasă învingătoare. Adevărata natură nu o vom descoperi printr-o simplă introspecție, ci mai degrabă în interacțiunea cu lumea din jurul nostru. De fapt, chiar dacă fiecare dintre noi ar aspira la ceea ce noi am considera ca fiind excelent, nici un set de virtuți nu se va potrivi în absolut fiecare circumstanță. Pentru a obține rezultatul așteptat , fiecare situație poate cere virtuți diferite. Pe deasupra rezultatele, oricât ar fi de orientate înspre excelență nu sunt niciodată absolute. Chiar dacă toți am fi de acord că trebuie să creăm o societate în care toți să trăiască cu demnitate și să realizeze potențialul maxim, am avea divergențe despre ce înseamnă demnitatea și potențialul, sau înspre care tip de demnitate sau potențial să ne îndreptăm. Răbdarea este considerată de obicei o virtute extraordinară, câteodată însă lipsa ei este considerată mult mai potrivită. Câteodată dragostea, altă dată ura – ura vis a vis de intoleranță,sărăcie, opresiune – ură născută tocmai din dragoste. Există ocazii în care sinceritatea debordantă este apreciată, altă dată ea trebuind evitată ( Înainte să mă acuzi că motivez sau chiar încurajez minciuna, incearcă să răspunzi sincer la întrebarea soției ” Ce părere ai dragă, arăt grasă în rochița asta? ” 
) Adevărul și dragostea au potențialul de a se exclude reciproc. De dragul adevărului este foarte ușor să devii intolerant și implicit incapabil să-l iubești pe cel pe care îl critici în lumina lui. De cealaltă parte dragostea te poate împiedica să spui adevărul. Adevărul și dragostea nu se exclud reciproc doar în contextul înțelepciunii. Nimic din ce am amintit nu are menirea de-a sugera că morala este relativă, ci doar că anumite valori morale au și un context relațional care trebuie luat în calcul și deși o persoană poate ajunge să agonizeze încercând să rezolve o situație etică concretă, normal este să primeze premizele universale. Ce distinge oare o societate excelentă de toate celelalte? Ce distinge o biserică excelentă de toate celelalte? In societatea sau biserica excelentă, membrii își testează în mod constant ideile, comparându-le cu ale altora, experimentând lucruri noi, dar rămânând dedicați idealului. Nu există un set clar de formule, o rețetă exactă, un singur set de virtuți care vor duce întotdeauna, inevitabil la excelență, tocmai pentru că ideea de excelență este alterată de gradul de experiență, de nivelul intelectual, social și imaginativ. În lumina lor excelența devine un veritabil cameleon care deși se transformă mereu și mereu, în esență continuă să fie mereu același.
