Amos a chemat o generaţie indiferentă şi fără ţinere de minte să vadă suveranitatea lui Dumnezeu în cursul istoriei: “Se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?… Leul răcneşte: cine nu se va speria?” (Amos 3:6). În Daniel capitolul 4 găsim visul lui Nebucadneţar, interpretat de Daniel. Mândrul rege a fost umilit de Dumnezeu până când, ca să cităm cuvintele domnitorului, “am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc.” El şi-a dat seama pentru prima dată că “Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‘Ce faci?’” Concluzia lui? “Toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Dan. 4:34-37). Isaia 45:1-7 prezintă modul în care Dumnezeu a folosit un alt conducător păgân, pe Cir, “Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, şi nu este altul. Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.” Pe scurt, planul istoriei este gloria lui Dumnezeu. Fiecare din noi existăm pentru că s-a nimerit să fim de folos scopului Său de a se proslăvi pe Sine. El ne mântuieşte pentru că exercitarea dragostei şi îndurării Sale Îi aduc onoare, nu pentru că există ceva în noi care Îl determină să răspundă în felul acesta. Un alt motiv pentru care Pavel aduce exemplul lui Faraon îl constituie împrejurările care însoţesc instrucţiunile pe care Dumnezeu le dă lui Moise încă de la început. În Exod 4:18-23 citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt. “Domnul a zis lui Moise: ‘Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.’” În alte cuvinte, Dumnezeu îl va considera răspunzător pe Faraon pentru împietrirea inimii sale în faţa semnelor şi minunilor făcute de Moise, şi totuşi Dumnezeu a intenţionat încă de la început să împietrească inima lui Faraon. E un pasaj dificil, dar e acolo.

A doua obiecţie continuă de unde a rămas prima: Cum poate Dumnezeu să ne învinovăţească pentru un lucru pe care El l-a hotărât? Până la urmă, “Cine poate sta împotriva voii Lui?” (v. 19). Cum îi poate învinui Dumnezeu pe Esau, Faraon, sau pe vecinul meu necredincios dacă ei nu fac altceva decât să împlinească planul Lui? Aceasta e esenţa obiecţiei pe care o anticipează Pavel. Credinţa că nimic nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu (Daniel 4) nu e o trăsătură a gândirii Reformei, nici a gândirii creştine. E o declaraţie fundamentală a teismului! Dacă cineva crede că Dumnezeu depinde în vreun fel de făpturile umane (de voinţa sau faptele lor), ei nu sunt pur şi simplu creştini de o altă culoare; ei adoptă o interpretare non-creştină şi non-teistă a naturii lui Dumnezeu. Învăţaţii evanghelici contemporani, cum ar fi Clark Pinnock sau Richard Rice, îşi dau seama de acest lucru şi tocmai din acest motiv cheamă la o respingere a teismului clasic.

Dar această idee că intenţiile şi planurile finale ale lui Dumnezeu nu pot fi zădărnicite sau răsturnate, creează tensiune. Pavel nu oferă soluţia în acest sens, pentru că Dumnezeu nu a găsit cu cale să o descopere nici măcar unui apostol. Calvin avertiza: “Curiozitatea omului este de aşa natură încât, cu cât e mai periculos subiectul, cu atât e mai dispus să se repeadă asupra lui… De aceea, haideţi să facem din aceasta regula noastră sfântă, să nu căutăm să cunoaştem despre predestinare altceva decât ne învaţă Scripturile. Acolo unde Domnul Îşi închide gura sfântă, să ne oprim şi noi minţile să meargă mai departe.” 2 Pavel nu răspunde cu o replică sofisticată de raţionament metafizic. El spune simplu: “Cine eşti tu, un simplu muritor, să Îi răspunzi lui Dumnezeu?” În alte cuvinte, a-I cere lui Dumnezeu să Se apere în prezenţa noastră cu privire la această problemă este culmea aroganţei. Nu mai există pic de reverenţă pentru Dumnezeu? Oare Dumnezeul Suveran nu are dreptul la secrete, nu are dreptul la intimitate în locaşurile cereşti? Oare fiecare colţişor al camerelor Lui trebuie devastat de speculaţiile noastre naive, generate de natura noastră căzută? Nu, ci aici, ca să schimbăm metafora, ajungem la marginea prăpăstiei, un singur pas mai departe însemnând să ne prăbuşim fără speranţă în disperare şi confuzie. Read the rest of this entry »

Tags: alegere, Doctrina, mantuire, suveranitate, Teologie

“Dumnezeu Îşi dă votul Lui; Satan şi-l dă pe al lui; dar tu trebuie să dai votul decisiv”?

In acest articol vreau să ofer pe scurt câteva răspunsuri biblice la obiecţiile obişnuite aduse în ce priveşte doctrina alegerii. Dacă cineva nu crede în doctrina alegerii necondiţionate, e imposibil ca acea persoană să aibă o doctrină a harului puternică. Aşa cum Luther îi spunea lui Erasmus, cine nu cunoaşte acest mare adevăr nu cunoaşte în realitate Evanghelia creştină. “Pentru că atunci când lucrările şi puterea lui Dumnezeu nu sunt cunoscute în felul acesta, eu nu mă pot închina, nu Îl pot lăuda, nu Îi pot mulţumi şi nu Îi pot sluji lui Dumnezeu, deoarece nu ştiu cât îmi datorez mie şi cât Îi datorez lui Dumnezeu.” Această deosebire este esenţială, adaugă el, “dacă vrem să trăim o viaţă evlavioasă.” Mai mult, “Dacă nu cunoaştem aceste lucruri, nu vom cunoaşte nici unul din lucrurile creştine şi vom fi mai rău decât orice păgân.” 1 Aşa cum sublinia Luther în discuţia lui cu Erasmus, acest subiect al liberei voinţe şi al alegerii este esenţial în susţinerea doctrinei justificarii (îndreptăţirii) prin eliminarea oricărui element de decizie sau de efort omenesc ca bază pentru atribuirea vreunui merit. De aceea, haideţi să examinăm pe scurt suportul biblic pentru această doctrină importantă, privind la unul din pasajele principale: Romani capitolul nouă.

Legământul

Pe tot parcursul Vechiului Testament şi până în Evanghelii observăm acest concept al legământului. Deşi Dumnezeu este conducătorul suveran al întregii creaţii şi, prin urmare, cât se poate de capabil să conducă în totalitate ca un dictator, cu toate acestea El găseşte de cuviinţă să intre într-un legământ cu fiinţele căzute, să ne lege pe noi de El şi pe El de noi. Acesta este fundalul scrisorii lui Pavel către Romani în general, şi al capitolului nouă în particular. Pavel a adus în discuţie subiectul credincioşiei. Din cauză că noi suntem, în mod individual şi colectiv, cunoscuţi mai dinainte, predestinaţi, chemaţi, îndreptăţiţi, şi aşteptăm proslăvirea, nimic “nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:39). Dar acest lucru ridică o întrebare importantă, în special pentru credincioşii evrei care citesc această scrisoare: Dacă Dumnezeu a eşuat în promisiunea Sa de a-l mântui pe Israel, aşa cum mulţi se gândeau că Pavel sugera prin slujirea lui printre Neamuri, de ce să ne mai încredem în hotărârea Lui de a ne mântui pe noi? Read the rest of this entry »

Tags: alegere, Doctrina, mantuire, suveranitate, Teologie