M-am întrebat de multe ori cum ar fi normal să se întâmple în viață: Să câștige cel care are forță în argument sau cel al cărui argument este forța însăși? Dacă punem întrebarea în dreptul națiunilor în cadrul istoric este simplu de răspuns. Cu toții dezavuăm istoria relației noastre cu Uniunea Sovietică. Argumentul pumnului în gură ne dezgustă profund, și gândul că istoria s-ar putea repeta ne oripilează de-a dreptul – de aici și disperarea României de-a intra în NATO. Dacă ducem argumentul în zona societală, lucrurile par la fel de clare. Cine nu este de acord, este invitat să re-parcurgă evenimentele din 13-15 iunie 1990. Marius Torok propune: ”Fiecare om îşi ocupă locul de drept în lume, care se defineşte prin raporturile cu oamenii din jur, şi nu printr-o condiţie socială moştenită. Un om limitat va fi considerat ca atare indiferent de cât de bogat este. Puterea este în mâinile celor care au ca şi argument forţa inteligenţei şi a raţiunii.” Realitatea însă pare să-l contrazică. De cele mai multe ori nu forța argumentului iese biruitoare într-o dispută ci argumentul forței, intimidarea, insultele de toate felurile, mojicia cum o numea Schopenhauer, ea biruie orice argument şi eclipsează orice spirit, nefiind altceva decât un apel la bestialitate, care declină competenţa puterilor intelectuale sau a dreptului moral şi pune în locu-i lupta puterilor fizice. Problema devine complicată și destul de greu de judecat în contextul eclesial. Mă uit prin bisericile evanghelice și mă tot mir cum din nou și din nou tupeul primează și din păcate și aici mojicia este la ea acasă. Am văzut nu odată oameni de valoare, amenințați, intimidați, marginalizați. Lupta nu este echitabilă pentru că oamenii de bun simț nu pot rezista într-un asemenea ring, în care nu este loc de nici un alt fel de argument. Eu spun nu este loc…ei spun nu este nevoie. În câte într-o zi (mult prea rar) și cu câte un om, (insuficient, aproape inutil) se mai simte câte o speranță, ridici capul, îți ciulești urechile…dar constați repede că excepția doar întărește regula. Bunul simț nu este nici înțelepciune și nici rațiune, dar ce este frumos la el, este tocmai faptul că conține câte o doză din fiecare. Oricum situația creată îmi aduce aminte de întrebarea pusă de o glumă: De ce când polițistul se așează pe o bancă în parc, banca se rupe? Răspunsul este simplu și amuzant dar surprinzător…Pentru că cel mai deștept întotdeauna cedează! Oare ăsta să fie răspunsul la întrebarea: De ce nu avem mai mulți intelectuali prin biserici? Nu cred că doar acesta este răspunsul, dar cu siguranță ăsta poate fi unul dintre ele. Tu cum argumentezi?
