Caut prin buzunarele vieţii o monedă, pentru încă o zi. Dar de multe ori mă întreb dacă am luat cei mai buni pantaloni de viaţă. În poşetă am uitat o oglindă care trăieşte ziua de ieri. Oare cum va fi mâine? Vitrinele se uită urât la mine. În parcul pustiu un câine stă pe-o bancă care ţine de lesă, un alt câine. O statuie uscată de timp a înţepenit la trecerea de pietoni. A uitat să mai treacă. De fapt nici nu mai poate, de şuvoiul de maşini. Plouă cu lacrimi din mine, încet de sus. Oare am ajuns cer? O macara îmi mărgineşte privirea, de foarte mulţi ani. Ea sprijină o clădire, să nu cadă. Au început să apară altele noi, după douăzeci de ani. Dar încă stau drepte, clădirile. Un şir de borduri şi-au făcut ziduri de cetate. Cineva din sectorul nimănui le-a mai pus un alt şir de borduri pe spate. Operaţiunea a lăsat multe blocuri fără privire, fiind în continuare zbârcite şi cu faţada cenuşie. Piaţa a devenit o operă. În ea stau toate culorile şi cântă numai opere turceşti sau greceşti, artificiale. Dar la puţini spectatori. Trecători care nu se opresc, ci doar trec şi se uită.
Un căruţ în Gross Sales duce o pâine şi-o geantă. Purtătorul a uitat muncind banii, nu în buzunarul lui. Un stâlp undeva în ţară, înclinat, a fost uitat în mijlocul drumului, după ce s-a făcut drumul. Drum care la prima ploaie a rămas fără asfalt. O fabrică a devenit studio. Fabrică aventuri de viaţă. Noi cumpărăm astăzi marfă fabricată pe vapoare. Vile cu trei etaje şi beton blindat cu fier armat, pentru case de bani la subsol spre care mai vin inutil camioane, aşteaptă şi stau părăsite sub ploaie. Aşteaptă foamea drept plată. Vă întreb pe voi pentru cine şi cu ce drept v-aţi pus justiţie nedreaptă? Un camion se târârie prin nămol cu greu, consumând inutil benzină butoaie. Peturile le înşiră vântul la margine de cartier. Câinii în haite au plecat la vânătoare, printre gunoaie. Sunt şi oameni cu ei, caută de mâcare. Mă uit la televizor. Fufe şi multe carcase goale. Bătaia pe unele este în toi. Toţi vor ciolanul cel mare. Recesiunii i s-au pus şi flori, ca la o înmormântare. Ea este deja în toi, iar noroadele care nu au minte vor plăti vârtos şi din greu. Este ca în război. Unii înving şi alţii ajung la disperare fără apărare.
Florile se miră şi ele că nimeni nu le mai acordă băgare de seamă. Au străbătut mari distanţe, iar acum noi nu mai avem bună purtare. Pentru că buzunarul este trist, şi demult tare gol. Undeva, într-o sală mare, neoameni stau în fotolii de piele neîntoarsă în care visează insule cu cocotieri. Acolo vor să aştepte cu mare nerăbdare, sub ei, cu mare plată să le cadă în pielea goală, în gură, femei. Şeful haitei care se află tocmai la microfon, zbiară că ţara trage să moară. Se întrerupe, alungă o scamă imaginară de pe costumul Armani şi se uită la ceasul de douăzeci şi două de carate, ceas din Bombey. Unii din maidanul ţării, dorm somn dulce şi visător. Vor să facă schimb de experienţă cu tribul din Tobago, căci poate vor avea ce învăţa de la ei. Siesta este uşoară după o masă ieftină, plină de proteine, căci dacă-i de la altul… nu le cade peste nevoi. În faţa unei clădiri, casa albă a ţarii, un cordon şerpuit ţine la distanţă o masă colorată de oameni care trag aer adânc, drept of, într-un singur piept. Ei strigă îngustând trecerea acestuia prin trambiţe, că au multe nevoi.
- Ce facem domnule Prim Ministru că cei de afară vor, ce nu putem să le dăm în acest moment, doar noi?
Peste cetate s-au adunat nori negri, căci se va lăsa cu mare bir. Se bat timpurile între ele. Trecutul cu prezentul, grea povară pentru viitor. Mulţi dijma nu mai pot s-o-ndure şi strâng din dinţi, căci sunt ai nimănui. Vătafii sau înmulţit, multe zeci de mii prin multe slujbe inutile. Ei stau la afaceri prin primării şi ministere, sporindu-şi peste măsură furatele averi. Ei iau soldă drept răsplată, vot vândut pe un argint. Nu mai au conştiinţa curată, şi-au vândut-o prea de mult. Şefii lor strigă pe ecrane că nu mai avem guvernare. Judele stă pe scaun liniştit. Stă la pândă de guvernul va greşi. Sunt şi ei alte multe mii, cu privilegii, vacanţe cu dosare multe şi umflate. Nu judecă, ci creează procese prin vătafi şi neamuri, prin sluşbaşii ce ne-au golit cămările vieţii de vii. Read the rest of this entry »
Pentru Blaise Pascal, păcatul este o conversiune către eul care urmăreşte doar satisfacţia individuală proprie. Amorul-propriu poate lua astfel trei forme: libido sentiendi – dragostea senzuală, libido dominandi – orgoliul care caută să-şi impună dominaţia asupra celorlalţi şi libido sciendi – curiozitatea şi dorinţa arzătoare de cunoaştere, tinzând până dincolo de ceea ce ţine de puterile noastre. Fiecare dintre aceste concupiscenţe, cum le numeşte autorul Cugetărilor, a fost ridicată la rang de ideal de către gânditori de-a lungul timpului. Epicureicii erau susţinătorii voluptăţii, plăcerii, în timp ce stoicii întronau orgoliul, iar mai târziu, dogmaticii cartesieni acordau rangul superior curiozităţii. Toate acestea sunt însă varietăţi ale unei aceleiaşi pasiuni care raportează totul la sine şi apreciază ca bun şi bine doar ceea ce poate să îi aducă satisfacţie.
Problema libertăţii a devenit astăzi, în noul context politic, mai actuală ca oricând. Ne dăm seama că trecerea de la libertatea interioară, implicită, la cea deplină, a spaţiului public, nu s-a produs întru totul, aşa cum ne-am fi aşteptat. Suntem acum, desigur, departe de înţelesul pe care l-a avut libertatea în comunism, dar şi destul de departe de idealul de libertate pe care ni l-am propus. La jumătate de drum, ne vedem din nou puşi în postura de a ne regândi şi reinventa libertatea.
Câteodată unii din noi devenim extrem de interesanţi. Sau poate devenim extrem de deranjanţi? Eu unul mă număr printre ei. Şi nici măcar câteodată nu ne dăm seama. Şi astfel, noi ăştia depăşim condiţia existenţială reală şi începem să “omorâm” timpul, bătând apa în piuă. Bătând apa, ne stropim pe noi sau pe alţii. Dar poate nu este apă ceea ce batem. Este ceva incolor, ceva transparent, este nimicul total. Nimcul care îl batem ca pe ceva incolor. Batem şi dincolo de incolor vedem color. Poate culoarea este altfel pentru noi. Suntem fascinaţi de inutilitatea bătutului, dar persistăm căutând ce nu ştim, poate din instinct. Pierdem timpul cu tubul catodic înfipt în ochi şi cu toate că ne dăunează, nu ne lipsim de el. Sunetul ritmic al bătutului în piuă se amplifică cu cât sunt mai mulţi, şi cu cât sunt mai mulţi, cu atât apar mai multe rezonaţe ciudate, rezonanţe pe care le vei auzi şi tu, dacă baţi apa în piuă împreună cu noi. Apoi, dacă începe să bată şi altul şi altul, cu cât numărul creşte, ritmul devine mai frenetic, mai puternic, mai palpitant şi vei trece şi tu pragul dincolo de incolor. Dacă priveşti numai, totul ţi se va părea ciudat, totul pentru tine nu va avea sens. Cel ce poate pricepe sau nu, priveşte şi gândeşte din afară, gândeşte uitându-se pe fereastră şi întreabă:” El este în altă lume, sau eu?” Afară este frig şi este toamnă, toamnă spre iarnă. Frunze arămii cad din copaci. Fuioarele toamnei sau începutului de iarnă, cu vînt le răscoleşte. În casă este cald şi cei dinăutru bat nimicul în piuă.Unul are o ţigară între degete. Are o atitudine degajată şi cu cealată mână pe claviatură, bate şi el nimicul în piuă.Altul cu o ceşcuţă mică de cafea, la fel, se uită atent la catod, încet duând cafeaua fierbinte la gură, atent să nu se frigă, atent la bătutul şi ritmul cu care trebuie să bată şi el. Linişte şi relaxare. Numai ei aud bătutul nimicului în piuă şi sunt vrăjiţi de sunetul bătăilor. Este o lume de dincolo de incolor. Este lumea ritmului de bătut în piuă. Cu cât baţi mai mult, cu atât intri în lumea de dincolo de bătut, lume prin care ne cautăm unii pe alţii. Bătem frustrările, bătem singurătăţile, dezamăgirile, deznădejdile sau chiar fericirea ne-o batem, să fim auziţi. Batem la porţile eternităţii, punându-ne o mulţime de întrebări. Batem la uşa de mâine, la uşa de la anul… şi la uşa primei tinereţi, la a doua, cu cumpătare şi puţin noroc şi la a treia şi… mai există oare vreo uşă? Când se termină numărul uşilor la care putem bate? Singurătatea o vedem în fundul mojarului când nu mai există incolorul, când nu mai există nici măcar nimicul de atâta bătut! Şi totuşi batem, batem să iasă ceva. Genetic este bătutul în noi, bătut cu sunet sec din lemnul pădurii, pădure de unde ne-am desprins, pădure cu frunze şi crengi de toamnă ruginii, pădure care de mii de ani ne-a fost acoperiş şi protecţie. Căutăm unii ce am pierdut, copilăria, tinereţea, prieteni, meleguri dragi, ţara, anii de şcolă, de liceu, studenţia… Le vrem înapoi şi batem. Batem şi îl vrem pe vecinul cu care ne certam sau ne împăcam foarte bine. Unii bătrini, alţii tineri. Unde sunt ei oare? Vrem ce alţii au şi noi nu? Sau batem ca să dăm ce avem prea mult? Unde este el sau ea? Unde sunt ei sau ele? Cei care ne-au fost prieteni cândva, când băteam toţi împreună? Batem, batem… Poate vrem sa ne răzbunam prin bătut, de tot ce nu este drept. Sau batem şi protestăm, întrebând prin bătut: ”De ce oare trebuie să fie aşa?” O lume a întrebărilor din mine întrebă mereu, chiar dacă nu întodeauna are sens. Ca bătutul nimicului în piuă. Oare putem bate cu toţii? Haideţi să batem. Băteţi cel puţin un cuvânt, la această batere. Tăcere. Tăcerea cui? Neimplicare?… De ce? Poate el sau ea, sau ei şi ele, bat şi voi nu vreţi să auziţi? Poate bat prea puţin, sau bat prea mult? Poate bat un număr care spune mult? Poate bat un număr care nu spune nimic? Neimplicarea poate salvează, sau poate şi uşurinţa că poţi scăpa numai cu un regret după un nume, după ei, după ele, nume reale sau doar imaginare? Sau poate şi ei au acelaşi regret ca şi noi, dar bat poate pe un alt blog al timpului. Trebuie să batem. Că a fost el sau ea, ei sau ele, putem fi oricând noi ca şi ei, într-o infinitate de împrejurări. Batem fără şansa să ne întâlnim vreodată? Batem, de ce? Bat nimicul în piuă şi observ că nu a mai rămas nici măcar nimicul. Oare am bătut eu apa în piuă, praful sau nimicul? Viorel Muha – Eseuri
