4. Evanghelia şi sacramentele. Modul obişnuit în care Dumnezeu ne luminează în faţa adevărului teologic, făcându-ne capabili să-L vedem şi să-L înţelegem pe Hristos ca Cel care a murit pentru noi, este prin Evanghelia predicată şi administrarea sacramentelor. Putem spune că prin urmare Duhul Sfânt nu foloseşte Evanghelia în cadrul textului Scripturii în timp ce noi citim acel text? Bineînţeles că o foloseşte! Dar Hristos este prezentat înaintea noastră în primul rând ca Mântuitor atunci când Evanghelia este predicată, iar acest fapt nu trebuie să excludă citirea Evangheliei. Organul uman care primeşte cât se poate de natural Evanghelia lui Hristos este urechea, mai mult decât ochiul. Şi în ambele cazuri, noi nu trebuie să privim în interiorul nostru pentru a-L găsi pe Hristos, fiindcă El nu trebuie căutat acolo. Trebuie să auzim despre El în predicile pastorului care spun despre răstignirea Lui pentru noi şi pentru păcatul nostru. Pastorul este chemat să facă acest lucru prin predicarea Evangheliei din textul Bibliei.
De asemenea, sângele şi trupul lui Hristos trebuie să fie gustate de gură atunci când pastorul ne oferă Cina Domnului. Hristos trebuie să fie văzut şi înţeles în acţiunea Sa mântuitoare, plină de har şi bunăvoinţă în timp ce pastorul citeşte liturghia de botez şi toarnă apă pe capul cuiva în numele Trinităţii. Toate acestea – predicarea lui Hristos răstignit, administrarea botezului şi a Cinei Domnului – sunt Hristos care lucrează mântuire printre noi. Ele sunt şi imagini ale lui Dumnezeu care ne mântuieşte – solus Christus.
În fiecare dintre aceste cazuri vedem o imagine:
1. A păcătoşeniei şi pasivităţii noastre totale, precum şi
2. A lui Hristos ca fiind singura “parte activă” în mântuirea noastră a celor păcătoşi, o imagine contrară abilităţii noastre de “a-L ajuta” întrucâtva să ne mântuiască, şi
3. A unei respingeri implicite a vreunui alt “mântuitor” care deţine realmente abilitatea de a mântui.
Biblia fără centralitatea lui Hristos
Oricine a avut o conversaţie cu un martor al lui Iehova va şti că există grupuri care susţin o perspectivă foarte înaltă asupra inspiraţiei Bibliei, şi care totuşi nu recunosc centralitatea lui Hristos în cadrul ei. Aceasta nu este doar o poziţie posibilă de susţinut, ci este de fapt o poziţie susţinută de multe culte şi secte din zilele noastre.
Această poziţie este de asemenea susţinută de cei care sunt moştenitorii intelectuali ai Iluminismului. Deşi mulţi s-ar putea să fie neştiutori în ce priveşte existenţa şi natura “Bibliei Jefferson”, ei tratează Scripturile întocmai în acelaşi mod în care a făcut-o Thomas Jefferson- şi anume, ca pe o colecţie de lecţii morale pentru o trăire înţeleaptă. Am putea crede că această idee greşită era limitată deismului secolului al XVIII-lea sau liberalismului teologic al secolului XIX, şi că nu afectează evanghelicii de astăzi. Însă această afirmaţie trebuie reanalizată. Mare parte a predicării şi programului bisericilor evanghelice americane de astăzi este la fel de lipsită de Hristos precum învăţătura deistului din vremea Iluminismului. Acest fapt este evident în predici şi seminarii având subiecte ca următoarele: “Cum să ai o căsătorie mai intimă”, “Cum să-ţi administrezi banii într-un mod plăcut lui Dumnezeu”, “Cum să creşti copii eliberaţi de droguri” şi alte subiecte asemănătoare. Read the rest of this entry »
Solus Christus în Scripturi
Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie nu ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.
Continuând studiul nostru dedicat celor mai frecvente întrebări şi obiecţii ridicate de oameni cu privire la Creştinism, acum ne vom întoarce atenţia către una dintre cele mai importante întrebări – după părerea mea – care se ridică despre acest subiect. Cei care mi-au dat această listă cu întrebări în primul rând, sunt oamenii care au fost implicaţi în programul evanghelistic, numit Explozia Evanghelistică, care au folosit întrebări de diagnostic prin care i-au angajat pe oameni în discuţii serioase despre lucrurile lui Dumnezeu. Ei de obicei încep conversaţia punând aceste două întrebări. Prima întrebare sună cam aşa, “Ai ajuns într-un moment în viaţa ta spirituală sau în gândirea ta în care ştii cu siguranţă că în momentul morţii vei merge în Ceruri?” Iar această întrebare este folosită pentru că este o întrebare la care oamenii pot răspunde confortabil cu nu. Deschide o discuţie semnificativă despre destinul nostru. Şi mulţi, foarte mulţi oameni vor răspunde la această întrebare spunând, “Nu, nu ştiu cu siguranţă că atunci când mor voi merge în cer.” Dar un alt răspuns pe care îl vom auzi frecvent este, “Nu sunt sigur nici că există cer. Nu sunt sigur că viaţa continuă după moarte.” Şi unii oameni chiar afirmă hotărât aceasta. Ei spun, “Ehei, când mori se termină totul. Această viaţă este tot ce există. Ai o singură şansă.” Ce dovezi avem; ce speranţă avem pentru a crede în viaţa de după moarte? Dar, cu siguranţă, din perspectivă biblică, în chiar miezul credinţei creştine există puternica afirmaţie cu privire la Hristos, anume că El a înviat. Ne amintim discuţia pe care Isus a avut-o cu prietenii Săi când a zis, “Eu sunt învierea şi viaţa. Şi cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” Ne amintim afirmaţia Lui, făcută prietenilor Lui, în camera de sus, în noaptea în care a fost vândut, când a spus, pentru a-şi îmbărbăta ucenicii, “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine…”. Iar apoi continuă spunând, “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Şi apoi, ca o paranteză, Isus face un comentariu care pare a fi aproape pe nepregătite, şi pe care trebuie să vi-l spun ca pe cele mai încurajatoare cuvinte pe care le pot găsi pe buzele lui Isus, în care Isus spune, “Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” Cu alte cuvinte, Isus spune aici, ‘Dacă aş descoperi că aveţi anumite speranţe pentru un viitor frumos, pentru victorie asupra mormântului, şi acestea ar fi doar o iluzie, sau ar fi doar un panaceu psihologic, un sedativ care să aline durerea doliului şi a necazului, nu v-aş fi lăsat, sau nu v-aş fi permis să rămâneţi în această deziluzie. Aş fi corectat această neînţelegere.’
Astăzi aş vrea să facem o plimbare, o mică incursiune pe un teren pe care îngerii se tem să păşească. Studiem doctrina ispăşirii lui Hristos. Ne-am concentrat atenţia încercând să pătrundem conţinutul biblic al înţelesului şi semnificaţiei crucii lui Hristos. Dar singura întrebare pe care am evitat-o cu grijă până în acest punct, dar pe care nu o voi mai evita, este una dintre cele mai controversate probleme care însoţesc orice studiu al ispăşirii lui Hristos. E întrebarea: “Pentru cine a murit Hristos?” Hristos a murit pe cruce să plătească pentru păcatele întregii omeniri, sau a existat un sens în care ispăşirea lui Hristos a fost limitată? Teologia istorică a Reformei a fost uneori descrisă ca o versiune prescurtată sau ca o privire de ansamblu a aşa-numitelor cinci puncte ale calvinismului. E puţin impropriu numită astfel, pentru că John Calvin nu a rezumat teologia Reformei listând cinci puncte. Nu veţi găsi în nici una din scrierile lui Calvin o astfel de însumare în cinci puncte a teologiei sale. Aş putea spune şi că teologia Reformei învaţă mult mai mult decât cinci puncte, ea constă în mult mai mult decât cinci puncte. Atunci de ce auzim tot timpul de aceste “Cinci puncte ale calvinismului”, definite prin faimosul acrostih “TULIP? (“tulip” = “lalea” – n.trad.) Acest acrostih, “TULIP”, este folosit pentru a ne oferi un fel de rezumat pe scurt a faimoaselor cinci puncte. “T” reprezintă depravarea totală (Total depravity), “U” reprezintă alegerea necondiţionată (Unconditional election), “L” reprezintă ispăşirea limitată (Limited atonement), “I” reprezintă harul irezistibil (Irresistible grace), iar “P” reprezintă perseverenţa sfinţilor (Perseverance of the saints).
Cu treizeci de ani în urmă – cu greu îmi vine să cred că a trecut atât de mult timp de-atunci – am fost ordinat ca slujitor al Evangheliei. Unul din privilegiile pe care le are cel ordinat în timpul serviciului de ordinare este dreptul să aleagă aşa-numitul imn al ordinării. Acum treizeci de ani am selectat pentru acea ocazie imnul meu favorit, intitulat “E miezul nopţii pe Muntele Măslinilor”. E un imn des folosit în timpul părtăşiei la Cina Domnului, dar observ că pentru mulţi creştini acest imn e total necunoscut. Textul lui descrie suferinţa lui Hristos în grădina Ghetsimani. Iubesc versurile acestui imn, cu o mică excepţie. Am o obiecţie la unul din versurile lui. La un moment dat, acesta spune: “Hristos nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui”. Asta mă face să ezit, pentru că aş putea să-mi forţez puţin teologia şi să spun, ei bine, în ultimă instanţă e adevărat. Până la urmă, Isus nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui, în ultimă analiză. Dar a fost o vreme în care Isus a fost cu adevărat părăsit. Iar această părăsire a avut loc pe cruce. Ştiu că unii încearcă să răstălmăcească strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Ei spun că Isus nu a fost cu adevărat părăsit, deşi El S-a simţit părăsit în acel moment întunecat, de fapt în noaptea întunecată a sufletului pe care a experimentat-o în timp ce aducea ispăşirea pe Calvar. Dar dacă Hristos nu ar fi fost părăsit de Dumnezeul Lui în timpul ispăşirii, atunci nu ar fi existat o ispăşire, pentru că pedeapsa pentru păcat stabilită de Dumnezeu în Vechiul Legământ a fost părăsirea. Hristos trebuia să primească întreaga măsură a acelei pedepse pe cruce. Când am studiat conceptul legământului cu ceva timp în urmă în cadrul acestui program, am menţionat cele două sancţiuni incluse în legământul Vechiului Testament, care includ, pe partea pozitivă, promisiunea binecuvântării pentru cei ce vor respecta termenii legământului, iar pe partea negativă, promisiunea blestemului care va cădea peste toţi cei ce vor încălca Legea lui Dumnezeu sau prevederile Vechiului Legământ. Cu acea ocazie, v-am atras atenţia asupra cuvintelor lui Pavel din Epistola sa către Galateni, în capitolul 3. În capitolul 3 din Galateni, începând cu versetul 10, Pavel spune: ”Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: “Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este evident, căci “cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: “Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Iar apoi găsim aceste cuvinte semnificative în versetul 13 al capitolului 3 din Galateni: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: “Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.
Dacă privim de-a lungul timpului în istoria Bisericii, vom vedea cum unii teologi au avut o importanţă enormă în cursul istoriei Bisericii. Oameni ca Augustin, Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, şi aşa mai departe. Obişnuim să spunem că Sfântul Augustin a fost cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii. Iar apoi, în timpul evului mediu, nu mai auzim de prea mulţi gânditori de valoare, desigur, cu excepţia lui Thomas Aquinas şi a altor câţiva. Dar un filosof teolog care în acele zile de început a avut o contribuţie enormă la istoria Bisericii a fost un om cunoscut sub numele de Anselm de Canterbury. Anselm ne-a lăsat ca moştenire trei lucrări foarte importante, toate destul de scurte şi reduse ca volum. Primele două au fost lucrări apologetice. Una se numeşte “Monologion”. Cealaltă este “Prostlogion” şi în ea, printre altele, el îşi aduce propriile argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Anselm a ajuns renumit ca fiind arhitectul argumentaţiei ontologico-istorice pentru existenţa lui Dumnezeu. Dar poate cea mai mare contribuţie a sa la istoria Bisericii a fost o mică lucrare cu titlul în limba latină “Cur Deus Homo?”. Întrebarea pe care o pune titlul acestei lucrări este: “De ce Dumnezeu Om?” De ce a fost nevoie de întrupare? De ce Hristos? Aceasta e întrebarea pe care Anselm a examinat-o într-un mod atât de strălucit. Iar la baza gândirii lui Anselm a stat, în primul rând, înţelegerea caracterului lui Dumnezeu. Anselm a văzut că motivul principal pentru care a fost nevoie de un Dumnezeu-om, a fost nevoie de un răscumpărător, a fost nevoie de un mântuitor, a fost nevoie de întrupare, este dreptatea lui Dumnezeu. Nu e oare ciudat acest lucru? Pentru că, de obicei, atunci când ne gândim la cruce şi când ne gândim la ispăşirea adusă de Hristos, ne gândim că ceea ce motivează cel mai puternic trimiterea lui Hristos în lume este mila lui Dumnezeu sau dragostea lui Dumnezeu, şi tindem să trecem cu vederea acea caracteristică a naturii lui Dumnezeu care face ispăşirea absolut necesară. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu are de-a face cu neprihănirea Sa intrinsecă, cu caracterul Său inerent care determină orice lucru pe care îl face Dumnezeu. Dumnezeu nu acţionează niciodată după principiile nedreptăţii. Dumnezeu nu încalcă niciodată vreunul din standardele sau principiile dreptăţii. Pentru că cea mai simplă definiţie pe care o pot oferi eu pentru dreptatea lui Dumnezeu este angajamentul etern şi de neschimbat al lui Dumnezeu de a face întotdeauna ce e drept. Pentru un evreu, dreptatea nu e niciodată ceva abstract. În Vechiul Testament dreptatea este în mod inevitabil legată de conceptul de neprihănire. Şi ce altceva înseamnă oare neprihănirea, decât să faci ce e drept?
Una din întrebările mele favorite pe care le pun oamenilor e următoarea: “Vă amintiţi unde eraţi şi ce făceaţi atunci când aţi auzit de asasinarea Preşedintelui Kennedy?” Evident, mulţi oameni nu pot răspunde la această întrebare, pentru că nu erau în viaţă pe atunci sau erau prea mici ca să-şi amintească. Dar, dintre cei care îşi amintesc, cei mai mulţi îmi pot spune cu exactitate unde erau şi ce făceau în momentul în care au auzit acea veste.
