Observaţi că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine, el îşi exprimă uimirea apostolică. Nu ştim ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranţă că era un ucenic al lui Isus de mulţi, mulţi, mulţi ani, şi totuşi îi venea greu să creadă. El spune: “Ascultaţi! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?”
Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învăţaţi încă din copilărie în această ţară păgână că toţi suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Şi astfel, “Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînţeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i aşa de grozav aici?” Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: “Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!” Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învaţă că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, şi acesta este prin adopţie. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toţi ceilalţi copii ai Lui devin copiii Lui prin adopţie. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu şi să fiu adus în prezenţa Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.
Vedeţi, una din cele mai bune mărturii în privinţa aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboşet. Vă amintiţi de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteţi rosti numele corect. Vă amintiţi de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Şi de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viaţa de mânia propriului său tată şi era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deşi Ionatan era prinţul moştenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul şi Ionatan au fost ucişi. David a fost anunţat de moartea lor şi a spus: “Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului…” El compune această cântare care-ţi sfâşie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Şi asta după ce mesagerii au venit şi i-au spus plini de bucurie: “Hei, David, duşmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine.” Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toţi membrii supravieţuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: “Aşteptaţi, a mai rămas cineva din casa lui Saul?”
E ca Povestea Cenuşăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiţi când Prinţul şi-a trimis soldaţii pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potriveşte?
La fel, David îşi trimite gărzile şi soldaţii în toată ţara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peşteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboşet. Vă amintiţi? Şi el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboşet este înfricoşat de moarte, pentru că ştie ce urmează. Ştie că va fi executat, pentru a curăţa drumul pentru David. David îl vede şi spune: “Tu eşti Mefiboşet!” “Da, Domnul meu.” David porunceşte gărzilor: “Aduceţi-l la palat. Îmbrăcaţi-l cu hainele regale. Să-i daţi un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârşitul zilelor sale.” Iar Mefiboşet este adus în casa şi în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziţie pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case. Read the rest of this entry »
Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acţiunile Lui bune îndreptate către lume şi pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providenţa lui Dumnezeu, descoperim în învăţăturile lui Isus şi în alte părţi din Scriptură că Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Este un vechi proverb care zice: “Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept.” Dăm astfel peste tot felul de nedreptăţi care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-şi planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Îşi trimite ploaia şi soarele, făcând plantele să crească. Aşa că nu trebuie să fii creştin ca să primeşti binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observaţie în acest punct. Dacă în această seară tu nu eşti un credincios, orice lucru bun care ţi s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinţei şi binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, faţă de care tu rămâi departe şi indiferent. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu ţi-a dat atâtea daruri, ţi-a făcut atâta bine şi a turnat atâtea binecuvântări în viaţa ta, tu rămâi duşmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile şi binecuvântările pe care ţi le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viaţa ta. Pentru că, deşi e adevărat că pentru creştin nu există noţiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îţi dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător şi despărţit de El, tu îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecăţii vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l dispreţuieşti. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.
Idolatria înseamnă să înlocuieşti adevărul lui Dumnezeu cu o minciună, să slujeşti şi să te închini unui zeu care nu este Dumnezeu. Suntem prea sofisticaţi ca să ne mai facem zei din piatră sau din lemn. Zeii pe care ni-i facem azi îi facem din propriile noastre minţi atunci când privim la teologie ca la un bufet cu autoservire. Mergem la o autoservire sau la o cantină, ne luăm o tavă şi ne aşezăm la rând, apoi luăm puţină dragoste, puţină milă, puţin har, nu-i aşa? Puţină iertare, dar lăsăm neatinse farfuriile cu dreptate, suveranitate, sfinţenie, neprihănire şi mânie, pentru că nu ne place să servim aşa ceva. O astfel de hrană ne arde la inimă. Astfel alegem dintre atributele lui Dumnezeu prezentate în Biblie pe cele care ne plac şi le respingem pe celelalte. Când facem aşa ceva, noi suntem idolatri.
Orice studiu despre dragostea lui Dumnezeu trebuie să înceapă, cel puţin, cu o scurtă examinare a primei epistole a Sfântului Ioan, capitolul patru, începând cu versetul şapte, unde el ne transmite mandatul său apostolic despre cum trebuie să ne comportăm unii faţă de ceilalţi. Acolo Ioan scrie:
Preștiința lui Dumnezeu în Vechiul Testament
“Occidentul a pierdut înţelegerea pentru taina existenţei, pentru prezenţa lui Dumnezeu în toate. El vede un Dumnezeu distant de lume. Un Dumnezeu care nu vine la noi prin tainele Bisericii, ci despre care doar se vorbeşte. Un Dumnezeu al discursurilor. Iar separatismul acesta al lumii de Dumnezeu a fost promovat de toate filozofiile atee din Occident, al căror ultim exponent a fost marxismul. Occidentul n-a mai ştiut decat de o raţiune care împarte şi desparte, n-a mai văzut nici o expresie a legăturii dintre toate ale lumii şi Dumnezeu. De aceea, Occidentul suferă de un simptom şi de o sete neostoită de afirmare şi de aflare a unor noutăţi exterioare, superficiale, care permit oamenilor orice. Aşa se explică marea influenţă a drogurilor asupra tineretului de acolo, practicarea şi extinderea homosexualităţii, slăbirea familiei… Aceia sunt pierduţi, rătăciţi, rupţi de cele ale firii. Spiritul Occidentului crede că îi este permis orice şi că adevărata înnoire este aceea care permite omului orice. Să ne ferim de o asemenea judecată, pe noi şi pe cei de lăngă noi, deopotrivă.” Acestea sunt cuvintele celui mai mare teolog român al secolului al XX- lea - Dumitru Stăniloaie. Existențialismul occidental a făcut intr-adevăr ravagii în perspectiva societății contemporane vis a vis de lume, viață și Dumnezeu, efect amplificat și de “cultura imaginii ” în care se observă o lipsă totală de interes pentru orice material tipărit. Civilizația noastră se reîntoarce la acea condiție “orală” în care textul cedează în favoarea limbii. Cu alte cuvinte, această condiție este de fapt, o formă a “oralitații secundare” din clipa în care cultura a fost literată – astfel renunțând la citit de bună voie. Marea realizare a civilizației în ce privește citirea de cărți a fost dată în mâna unei noi generații ne-educate, ce se alimentează cu televiziune si cu vasta cultură a electronicii.
La prima vedere, Calvinismul și Arminianismul sunt fără îndoială două sisteme teologice foarte asemănătoare. Chiar și când intrăm în detaliile soteriologice, ( legate de doctrina mântuirii) susțin multe lucruri comune. Sunt toți de acord cu ideea de mântuire prin har și prin credință, cu ideea justificării prin credință, toți vorbesc despre înfierea în Hristos, toți vorbesc despre unirea cu Hristos, despre sfințire și despre glorificarea finală a celor care au crezut cu adevărat. În toate aceste convingeri se pot considera aliați. Există însă și nuanțe care provoacă dezacorduri. Cele mai mari diferențe între cele două sisteme par a fi generate de o singură doctrină, aceea a alegerii divine. Intrebarea cea mai spinoasă pusă de această doctrină este : Cum a ales Dumnezeu înainte de întemeierea lumii pe cine va mântui pentru Sine? Fiecare dintre tabere a venit cu o variantă de răspuns. Calvinismul afirmă alegerea divină făcută în lumina suveranității Sale, alegere absolut independentă de interferența umană, iar Arminianismul propune alegerea divină în lumina preștiinței lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte Dumnezeu a știut din veșnicie cine va răspunde afirmativ invitației Evangheliei, cine îl va alege pe El, și în lumina acestei precunoașteri a făcut El alegerea inițială. Scopul meu în această serie de articole este în primul rând să încerc o formulare și o sistematizare biblică a mântuirii. Atât calviniștii cât și arminienii ar trebui să fie de acord că sistemele teologice nu au prioritate asupra teologiei biblice, cu alte cuvinte, Biblia este și trebuie să rămână sistemul de referință și de ce nu, chiar arbitrul in această dezbatere. Sistemul teologic care se apropie cel mai mult de teologia biblică trebuie însă susținut și promovat. Haideți să începem prin a analiza ce anume este și nu este această cunoaștere dinainte a lui Dumnezeu, și rolul ei în alegerea divină, ca să putem determina dacă poziția arminiană este legitimă sau nu, observând pe parcurs și cât de mulțumiți sunt ei înșiși cu varianta de răspuns pe care o prezintă, și dacă au rămas sau nu fideli acestei variante. In trecut calviniștii și arminienii au convenit că cunoașterea lui Dumnezeu este eternă, infinită și neschimbabilă. Această formulă însă pare a fi un veritabil călcâi al lui Ahile pentru arminianism. Dacă Dumnezeu cunoaște într-un mod plenar și infailibil alegerile libere ale omului, atunci aceste alegeri devin predictibile într-un sens care exclude concepția libertariană arminiană. Cu alte cuvinte dacă Dumnezeu știe din eternitate că Maria va alege să mănânce carne în loc de salată la cină în data de 24 februarie 2010, cum ar putea Maria să mai aleagă salata surprinzându-L astfel pe Dumnezeu? Dacă acest lucru ar fi posibil, atunci ar exista și posibilitatea ca Dumnezeu să greșească. Dacă cunoașterea lui Dumnezeu însă, este precisă, atunci alegerea Mariei devine intr-un fel inevitabilă, iar dacă viitorul devine inevitabil, atunci ideea de alegere absolut liberă devine o iluzie. Teologii arminieni au încercat să răspundă în diferite feluri la această încurcătură. Insuși Arminius a admis dilema și s-a arătat incapabil în a o explica. ( ”Nu înțeleg felul în care El cunoaște viitorul, și mai ales contingențele legate de creaturile care posedă voință liberă” – Arminius ”Discuții” 3:66 La pagina 67 el propune o secvențialitate a cunoașterii divine. ) Alții, cum ar fi Jack Cottrell, admit că cunoașterea lui Dumnezeu face alegerea umană într-un anume sens predictibilă, refuzând însă să calculeze mai departe implicațiile acestei afirmații, alții, cum ar fi William Lane Craig, vorbesc despre ”middle knowledge” , un fel de semi cunoaștere, iar alții aleg să ignore dilema ( Robert Shank – Ales în Fiul, Un studiu al doctrinei alegerii.)
O viaţă sfântă tinde să devină mai uşoară atunci când cunoaştem ordinea obişnuită şi modul de îndeplinire al îndatoririlor noastre – când orice lucru se întâmplă la momentul potrivit. De aceea, vă voi da câteva scurte îndrumări pentru petrecerea zilei într-un mod sfânt.
