Continuând studiul nostru dedicat celor mai frecvente întrebări şi obiecţii ridicate de oameni cu privire la Creştinism, acum ne vom întoarce atenţia către una dintre cele mai importante întrebări – după părerea mea – care se ridică despre acest subiect. Cei care mi-au dat această listă cu întrebări în primul rând, sunt oamenii care au fost implicaţi în programul evanghelistic, numit Explozia Evanghelistică, care au folosit întrebări de diagnostic prin care i-au angajat pe oameni în discuţii serioase despre lucrurile lui Dumnezeu. Ei de obicei încep conversaţia punând aceste două întrebări. Prima întrebare sună cam aşa, “Ai ajuns într-un moment în viaţa ta spirituală sau în gândirea ta în care ştii cu siguranţă că în momentul morţii vei merge în Ceruri?” Iar această întrebare este folosită pentru că este o întrebare la care oamenii pot răspunde confortabil cu nu. Deschide o discuţie semnificativă despre destinul nostru. Şi mulţi, foarte mulţi oameni vor răspunde la această întrebare spunând, “Nu, nu ştiu cu siguranţă că atunci când mor voi merge în cer.” Dar un alt răspuns pe care îl vom auzi frecvent este, “Nu sunt sigur nici că există cer. Nu sunt sigur că viaţa continuă după moarte.” Şi unii oameni chiar afirmă hotărât aceasta. Ei spun, “Ehei, când mori se termină totul. Această viaţă este tot ce există. Ai o singură şansă.” Ce dovezi avem; ce speranţă avem pentru a crede în viaţa de după moarte? Dar, cu siguranţă, din perspectivă biblică, în chiar miezul credinţei creştine există puternica afirmaţie cu privire la Hristos, anume că El a înviat. Ne amintim discuţia pe care Isus a avut-o cu prietenii Săi când a zis, “Eu sunt învierea şi viaţa. Şi cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” Ne amintim afirmaţia Lui, făcută prietenilor Lui, în camera de sus, în noaptea în care a fost vândut, când a spus, pentru a-şi îmbărbăta ucenicii, “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine…”. Iar apoi continuă spunând, “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Şi apoi, ca o paranteză, Isus face un comentariu care pare a fi aproape pe nepregătite, şi pe care trebuie să vi-l spun ca pe cele mai încurajatoare cuvinte pe care le pot găsi pe buzele lui Isus, în care Isus spune, “Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” Cu alte cuvinte, Isus spune aici, ‘Dacă aş descoperi că aveţi anumite speranţe pentru un viitor frumos, pentru victorie asupra mormântului, şi acestea ar fi doar o iluzie, sau ar fi doar un panaceu psihologic, un sedativ care să aline durerea doliului şi a necazului, nu v-aş fi lăsat, sau nu v-aş fi permis să rămâneţi în această deziluzie. Aş fi corectat această neînţelegere.’
Dar, probabil cea mai completă apărare a vieţii după moarte pe care o găsim în Noul Testament este în Epistola lui Pavel către biserica din Corint. Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni. În capitolul cincisprezece. Şi aş dori să petrec ceva timp astăzi privind la felul în care Pavel răspunde acestei întrebări. Aşadar, dacă ne uităm în întâi Corinteni, capitolul cincisprezece, doresc să încep la versetul 12. Pavel scrie aceste cuvinte, “Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor?” Iar aici, Pavel se adresează membrilor unei adunări creştine. El nu vorbeşte acum cu necredincioşi, sau unei culturi seculare. Dar chiar printre oamenii din Corint, în adunarea pe care Pavel a fondat-o, se naşte această întrebare. “Cum putem să ştim cu siguranţă?” Sunt unii care afirmau, da ei cred că Hristos a înviat. Numai că ei nu au tras din aceasta concluzia că, aşadar, noi vom participa în înviere. Că vom supravieţui mormântului. Iar acum, Pavel ridică întrebarea, “Acum dar, cum se poate că deşi Hristos este propovăduit printre voi ca fiind înviat din morţi, totuşi unii dintre voi spun că nu este înviere a morţilor.” Şi observaţi cum continuă. În versetul 13 el spune, “Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.”
Acum, ce vreau eu să observăm aici este că Pavel se implică într-o complexă linie de argumentare succesivă. Pavel activează ca un perfect apologet pentru viaţa de după moarte. Şi el foloseşte o metodă de argumentare, o tehnică larg răspândită printre filozofii şi gânditorii din zilele lui. Era o metodă care a fost perfectată de filozofii greci, numită forma de argumentare ad hominem. Acum, cei dintre d-voastră aici de faţă, care sunteţi logicieni sau studenţi în filozofie, cunoaşteţi că există o eroare de raţionare numită eroarea ad hominem. Termenul ad hominem pur şi simplu înseamnă “la omul”. Acum, forma eronată de gândire ad hominem este aceasta; atunci când tu faci o afirmaţie, sau prezinţi un argument iar eu privesc la tine şi îţi spun, “Dar…, tu eşti urât, şi de aceea argumentul tău nu are cum să fie adevărat.” În loc să îmi concentrez atacul asupra postulatelor tale sau asupra raţionării în relevanţa argumentului, eu te atac pe tine personal. Spun lucruri urâte despre tine. Aceasta este eroarea logică deoarece noi ştim că şi oamenii urâţi pot avea un argument rezonabil. Şi chiar dacă o persoană este urâtă aceasta nu are nimic de a face cu relevanţa poziţiei ei. Aşadar aceasta este o eroare de logică. Şi apare într-o mare varietate de modele, mărimi şi forme în fiecare zi. Read the rest of this entry »
”Vai de atunci îmi pare lumea și mai tristă, viața-i melodie funerară .” Marș Funebru – George Bacovia
