Problema libertăţii a devenit astăzi, în noul context politic, mai actuală ca oricând. Ne dăm seama că trecerea de la libertatea interioară, implicită, la cea deplină, a spaţiului public, nu s-a produs întru totul, aşa cum ne-am fi aşteptat. Suntem acum, desigur, departe de înţelesul pe care l-a avut libertatea în comunism, dar şi destul de departe de idealul de libertate pe care ni l-am propus. La jumătate de drum, ne vedem din nou puşi în postura de a ne regândi şi reinventa libertatea.
Exact în acest scop rămân actuale lucrările lui Milton Friedman. Fiind unul dintre autorii controversaţi controversaţi ai secolului XX, adulat de o parte a publicului şi specialiştilor, contestat vehement de o altă parte, el a reuşit să-şi facă auzită vocea şi să impună un punct de vedere anti-keynesian. Laureat în 1976 al premiului Nobel pentru lucrările sale în domeniul macroeconomiei, consilier prezidenţial al lui Ronald Reagan, autor a numeroase cărţi ca “A Theory of the Consumption Function”, “Tyranny of the Status Quo” şi “Capitalism and Freedom”, Milton Friedman nu a rămas la ariditatea studiilor şi formulelor economice, ci s-a implicat activ în explicarea publicului larg a unor probleme complexe precum inflaţia, comerţul internaţional şi, în general, a mecanismelor economiei de piaţă. În anul 1980 a realizat un serial de televiziune în zece episoade, prezentat pe canalul Public Broadcasting Service, intitulat “Liber să alegi” (“Free to choose”). Ideile conţinute în serialul de televiziune au fost reluate, în formă scrisă, în lucrarea “Liber să alegi. Un punct de vedere personal” (Editura All, 1999).
Chiar şi fără a beneficia de o traducere excepţională, argumentele lui Friedman se impun prin logica şi eleganţa raţionamentului, prin exemplele edificatoare şi prin stilul clar şi pragmatic în care sunt scrise. Uşor de urmărit şi de înţeles chiar şi de publicul neavizat, fără o pregătire deosebită în domeniul politicii şi economiei, argumentaţia lui Milton Friedman se bazează în primul rând pe bunul simţ. El nu cade în greşeala atât de frecventă a raţionalismului exacerbat şi nu încearcă să propună un nou experiment social, dovedind că a înţeles bine lecţia amară a secolului XX în ceea ce priveşte ingineria socială. Însuşi subtitlul cărţii, “Un punct de vedere personal” (“A Personal Statement”), sugerează că autorul nu are pretenţia descoperirii adevărurilor absolute sau a unui panaceu. Cu toate acestea, el ne atrage atenţia că omenirea ar trebui să aibă înţelepciunea şi răbdarea de a reflecta la direcţia în care se îndreaptă.
Soluţiile propuse de Friedman se înscriu mai degrabă în buna tradiţie conservatoare, autorul sugerând reformă şi nu revoluţie, retragere treptată a statului din economie, educaţie, asistenţă socială etc. şi nu abandonare bruscă a cetăţenilor obişnuiţi cu un stat mai mult sau mai puţin paternalist. Aceasta explică şi revendicarea lui Friedman nu numai de către libertarieni, ci şi de către neoconservatori.
Autorul se dovedeşte unul dintre cei convinşi de faptul că birocraţiile tind în mod natural să crească şi să-şi extindă competenţele (tendinţă numită de sociologi “legea de dezvoltare a birocraţiilor”). De asemenea, unii sociologi consideră că birocraţiile manifestă şi tendinţa de a se transforma în oligarhii (tendinţă numită de Michels în 1911 “legea de fier a oligarhiei”). Ca atare, Friedman consideră necesară adoptarea unei poziţii opuse, de limitare a acestei mari birocraţii care este statul, dacă nu pentru reducerea rolului său, cel puţin pentru stoparea tendinţei sale naturale de extindere. Read the rest of this entry »
