Ce mă face să cred că autorul cărţii Evrei nu descrie aici simpli membri ai Bisericii ci credincioşi reali este faptul că o persoană care se pocăieşte cu adevărat este o persoană regenerată. Mai există şi falsa pocăinţă, aşa cum a fost pocăinţa lui Esau. Înţelegem acest lucru. Dar pocăinţa autentică, cea care aduce după ea o înnoire autentică este un rod al regenerării.

Deci, dacă apostolul spune aici că e imposibil ca aceşti oameni să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, avem un indiciu clar că a existat o vreme când ei au fost înnoiţi prin pocăinţă. De aceea eu cred, şi nu există nici o îndoială în mintea mea, că aici e vorba de credincioşi. Dacă adopt această poziţie, oare nu demolez astfel doctrina perseverenţei sfinţilor? Nu cred, din două motive. Prima întrebare la care aş vrea să răspund este: De ce vine autorul cu acest avertisment solemn? Una din problemele pe care le avem în legătură cu cartea Evrei este că, în primul rând, nu ştim cine a scris-o, în al doilea rând, nu ştim sigur cui a fost scrisă, iar în al treilea rând, şi în acest caz prezintă o mai mare importanţă, nu ştim de ce a fost scrisă.

Ştim că în mod evident această congregaţie se confrunta cu o problemă serioasă. Învăţaţii au speculat că era vorba de persecuţie. Tot ei spun că oamenii se lepădau de Hristos ca să nu fie persecutaţi sau executaţi pentru credinţa lor. E posibil. Mai ştim că poate cea mai răspândită erezie cu care a trebuit să se confrunte Biserica în primul veac a fost erezia iudaizatorilor, care a sfâşiat Biserica primară. Întreaga scrisoare a lui Pavel către galateni tratează această problemă. Şi alte cărţi din Noul Testament se ocupă de ea. Iudaizatorii erau cei ce insistau ca persoanele dintre neamuri convertite la creştinism să îmbrăţişeze întregul iudaism al Vechiului Testament, inclusiv circumcizia ca un semn sacru.

De aceea Pavel spune, în scrisoarea sa către galateni, că dacă ai fost răscumpărat de sub blestemul Legii şi apoi te întorci şi te supui din nou acestui blestem al Legii prin faptul că accepţi circumcizia ca un ritual religios, tu, de fapt, respingi crucea. Pentru că Hristos a îndeplinit blestemul Legii. El a fost circumcis în locul nostru pe cruce, e ce ne spune Pavel în Galateni. Dacă credeţi acest lucru, de ce v-aţi întoarce atunci să vă supuneţi aceleeaşi datorii pe care o aveaţi înainte de cruce? Unul din lucrurile pe care comunitatea apostolică le-a făcut bine a fost că a adus disputa la un nivel personal. Nu în sensul că a atacat persoana în locul argumentului, ci disputa clasică la nivel personal însemna să adopţi poziţia oponentului tău şi să o duci până la concluzia sa logică. Însemna să presupui ca adevărate premisele oponentului tău şi să demonstrezi că, dacă ai accepta acele premise, ele te-ar conduce către o absurditate.

Dacă, de exemplu, erezia avută în vedere aici în Evrei este erezia iudaizatorilor, parcă îl văd pe autorul cărţii Evrei scriindu-le: “Ce se întâmplă cu voi, oameni buni? Nu înţelegeţi ce înseamnă ce faceţi voi aici? Nu înţelegeţi că, dacă vă întoarceţi la tăierea împrejur, atunci, în realitate, voi respingeţi lucrarea terminată a lui Hristos? Iar dacă aţi acceptat acest lucru şi aţi respins de fapt lucrarea terminată a lui Hristos, atunci cum mai puteţi fi mântuiţi?

Read the rest of this entry »

Tags: Doctrina, mantuire, Teologie

Cu mai mulţi ani în urmă am petrecut mult timp împreună cu conducerea organizaţiei pentru tineret Young Life şi am predat la Institutul Young Life din Colorado Springs. Îmi aduc aminte din acele zile că una din întrebările puse frecvent de liderii de la Young Life era:

“Cum să rezolvăm această problemă a ‘navigării printre cataracte’?” Cei de la Young Life nu se refereau la o excursie într-o barcă pneumatică pe apele învolburate ale râului Colorado. Prin această expresie ei descriau o situaţie mult prea frecvent întâlnită în cluburile Young Life, în care tinerii se implicau în organizaţia Young Life în ultimii ani de liceu, erau foarte activi în grupul lor, cântau împreună cu ceilalţi, se rugau, participau la întâlniri, şi aşa mai departe. Dar apoi, după ce ajungeau la facultate, nu numai că se retrăgeau din organizaţia Young Life dar abandonau şi credinţa creştină. De aceea, întrebarea pe care mi-o puneau era: “Poate o persoană să fie convertită cu adevărat şi totuşi să-şi piardă mântuirea?” “Poate o astfel de persoană să renunţe pentru totdeauna, să îşi arunce credinţa ‘la canal’?” Desigur, poziţia pe care o prezentam înaintea organizaţiei Young Life şi pe care o susţin şi astăzi este că, cei convertiţi cu adevărat nu vor ajunge niciodată “la canal”, nu îşi vor pierde mântuirea, pentru că noi credem că odată ce o ai, nu o mai pierzi niciodată.

Iar dacă o pierzi, nu ai avut-o niciodată. Aşa cum spunea Ioan: “Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri.” Asta nu exclude posibilitatea ca unii oameni să facă o mărturisire emoţionantă de credinţă, să se implice adânc în viaţa Bisericii sau într-o organizaţie creştină, ca mai târziu să părăsească Biserica, să-şi renege credinţa creştină şi să rămână în această stare până la sfârşitul vieţii. Pentru că e foarte uşor pentru unii să se convertească la o instituţie şi să nu aibă parte de o convertire autentică la Hristos. De fapt, obişnuiam să le spun celor de la Young Life: “Ştiţi, punctul vostru forte este în acelaşi timp punctul vostru slab.” Nu cunosc nici o organizaţie de pe faţa pământului care să fi fost mai eficientă decât organizaţia Young Life în aducerea tinerilor la Evanghelia lui Hristos. Le-am spus: “Aţi făcut o ştiinţă din prezentarea Evangheliei într-un mod atractiv. Acesta e punctul vostru forte. Dar e în acelaşi timp şi punctul vostru slab.

Pentru că prezentaţi creştinismul într-un mod atât de atractiv încât tinerii pot intra în cluburile voastre şi pot îmbrăţişa această credinţă fără să se confrunte vreodată cu păcatul lor, fără să se întâlnească de fapt cu Hristos.” Ştim că aşa-numita doctrină a “perseverenţei sfinţilor” răspunde direct acestei întrebări: “Ne putem pierde mântuirea?” Vă amintesc că în romano-catolicismul istoric, răspunsul dat de Biserica Romano-Catolică acestei întrebări a fost: “Da, oamenii îşi pot pierde mântuirea. De fapt, oamenii îşi pierd într-adevăr mântuirea.” Apoi am privit la doctrina îndreptăţirii şi am văzut că instrumentul indispensabil pentru îndreptăţire, conform Romei, este în primă instanţă botezul, prin care o persoană primeşte harul îndreptăţirii, dar că acel har poate fi pierdut în urma păcatului de moarte. Şi, dacă vă mai amintiţi, păcatul de moarte e definit de Roma ca fiind mortal pentru că el ucide sau distruge harul îndreptăţitor care există în suflet, făcând necesar ca acea persoană să fie îndreptăţită din nou, Biserica asigurând în acest scop un sacrament cu totul nou, şi anume sacramentul penitenţei, al ispăşirii, pe care eu l-am definit, aşa cum a făcut-o şi Roma, ca fiind a doua scândură spre îndreptăţire pentru cei ce au naufragiat în credinţa lor.

Astfel, ei recunosc capacitatea oamenilor de a naufragia fără să mai fie restabiliţi vreodată. Aceştia pot comite păcatul de moarte şi, chiar după ce au fost botezaţi, şi-au mărturisit credinţa şi au fost într-o stare de har, totuşi ei pot ajunge în iad. Îşi pot pierde mântuirea.

Read the rest of this entry »

Tags: Doctrina, mantuire, Teologie