Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, Stăpâne, În faţa strălucirii Tale.

În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre tine caut:Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri, Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul, Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge, Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,

În veci spre cei rămaşi în urmă,Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina  Şi legea farmecelor firii,

Sădeşte-n braţul meu de-a pururi, Tăria urii şi-a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina  Si zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară, Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi, Învaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă, Ursitei maştere şi rele,

Ci jalea unei lumi, Părinte, Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda, Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoşată, În inimă Tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă, Pe strunele înfiorate;

Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre,

Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre.

Tags: Poezie, rugaciune