EXISTENŢIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA

Să nu credeţi însă că influenţa existenţialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întreţesut ideile existenţialiste cu Creştinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil. Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existenţialistă a Creştinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esenţială a adevărului – adevărul absolut al Scripturii şi autoritatea ei – neo-ortodoxia trebuie înţeleasă ca fiind pseudo-creştină (n.tr. – care nu înseamnă “jumătate” creştină, ci conform grecescului “pseudo”, este falsă). Ea şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich şi Reinhold Niebuhr. Aceşti oameni au reverberat limbajul şi mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea “autenticităţii personale” în timp ce minimalizează şi neagă semnificaţia adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, şi-a recunoscut fără echivoc moştenirea primită de la Kierkegaard. Atitudinea faţă de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existenţialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbeşte mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleaşi subiectivism asupra doctrinelor Creştinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniţi sau afirmaţi într-un mod inteţionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice “adevăr” pe care l-ar comunica nişte termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinţă. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine şi ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, “adevăr care este valabil pentru mine”. Astfel deşi, teologii neo-ortodocşi par să afirme crezuri tradiţionale, concepţiile lor religioase diferă radical de înţelegerea istorică a credinţei creştine. Negând obiectivitatea adevărului, aceştia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare. Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenţei lui Kierkegaard asupra gândirii moderne şi teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raţionalism şi iraţionalism, “linia disperării”. Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existenţialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât “întârziatul” răspuns al teologilor care se urcau în căruţa existenţialismului, urmând arta seculară, muzica şi cultura lumii: “Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existenţialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici… (odată cu apariţia neo-ortodoxiei) şi teologia cădea şi ea sub linia disperării”. Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem: ”Karl Barth a deschis uşa pentru saltul existenţialist în teologie…El a fost urmat de mulţi alţii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson şi de toţi ceilalţi noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas acelaşi – impasul omului modern care a renunţat (la raţiune). În ce-i priveşte pe teologi…noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur şi simplu crezut”. Aşa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. “În realitate, omul nu poate respinge complet raţiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal”. În acest fel oamenii sunt forţaţi să coboare la un nivel şi mai inferior de disperare: “un nivel de misticism care nu conţine nimic”. Read the rest of this entry »

Tags: ratiune, razboi

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI

Faptul că biserica îşi pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută şi ceva de ani, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic şi înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.

De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Virtualmente toţi filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăşi era o căutare a înţelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înţeles ca fiind acelaşi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toţi erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el trebuia sa fie valabil pentru toată lumea. Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu naşterea existenţialismului. Existenţialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-şi sursa în mintea individului) şi nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existenţialismul elevează experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate şi altele asemenea. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent anti-intelectual, iraţional. Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul “existenţial”. Viaţa şi filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experienţelor pe care le-a avut cu Creştinismul. Ideile creştine şi terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinţă şi fără îndoială că s-a considerat un creştin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacţii legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptăţit el s-a simţit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creştini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o naţiune “creştină”.

Însă în reacţia lui împotriva lipsei de viaţă a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea şi adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viaţă şi formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepţie religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credinţa, a sugerat el, înseamnă respingerea raţiunii şi elevarea sentimentului şi a experienţei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de “salt în credinţă”. Pentru el, credinţa era o experienţă iraţională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: “Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc şi să mor”. Este clar că Kierkegaard a respins din start şi a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte: “La ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv…Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu, şi producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?…Rămân ca şi un om care a închiriat o casă şi care şi-a strâns toată mobila şi lucrurile, dar care nu şi-a găsit încă iubita cu care să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii…Această latură divină a omului, acestă acţiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul şi nu o masă de informaţie (obiectivă)”. Read the rest of this entry »

Tags: ratiune, razboi