Jul 9
”Spiritul descoperă Identitatea; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este unul şi acelaşi principiu de invariabilitate, diferit exprimat sub cele trei forme ale căscatului universal. Acelaşi spirit descoperă Contradicţia; acelaşi suflet, Delirul; acelaşi trup, Frenezia, şi asta pentru a zămisli noi irealităţi, pentru a se sustrage unui univers prea asemănător.” Emil Cioran
Jul 5
Perseverenţa este rezultatul unei simple alegeri, aceea de a continua. Lucian Velea
Perseverenţa este munca grea efectuată în continuarea muncii grele care deja te-a obosit până la epuizarea totală. Newt Gingrich
Perseverenţa este răbdare concentrată. Thomas Carlyle
Prin perseverență melcul a ajuns pe arcă. C.H. Spurgeon
Succes nu înseamnă lipsa oricărui eșec, ci capacitatea de a te ridica și a merge mai departe după fiecare eșec. Marianne Williamson
Succesul nu este final, eșecul nu este fatal, curajul de-a continua contează cu adevărat! Winston Churchill
Dinamica vieții este uluitoare – schimbarea pare să fie singura constantă. Este imposibil să te oprești în vreun anume punct al vieții, oricare ar fi el. Asta presupune că-i mai bine să încerci și să eșuezi decât să eșuezi în a încerca. Nu lăsa viața să te descurajeze, toți au ajuns unde sunt pornind de unde au fost. Interesant cum în orice început, riscul stă în a spera prea mult, dar paradoxal, după o vreme riscul și mai mare este altul: a spera prea puțin. Totuși, dacă vrei să reușești în viață, poate cel mai bine ar fi să iei atitudinea timbrului – Stai lipit de un anume obiectiv până ajungi la destinație. Apoi nu uita să te urci în următorul tren, să te lipești de un nou obiectiv cu aceeași determinare. Ori ce-ar fi nu te opri! Sper că asta vor să spună americanii cu expresia ”Go with the flow!” , și nu-i doar un simplu sfat de-a te comforma, adică de-a merge cu gloata. În punctul ăsta apare o nouă virtute cu care nu mulți se pot lăuda, și care pe cei mai mulți dintre noi, ne intimidează de-a dreptul – flexibilitatea, capacitatea de a ne adapta la condiții și situații noi. Schimbarea ne sperie tocmai pentru că introduce mereu necunoscute în ecuația vieții. Ajungem de multe ori în punctul în care contemplăm serios refuzul de-a rezolva această ecuație. Oamenii de succes văd însă în spatele fiecărei noi necunoscute, în spatele fiecărui X Y sau Z ( pentru cei familiari cu algebra), o oportunitate și asta îi determină să meargă mai departe. …Perseverență – ce cuvânt pretențios! Pretinde atâta determinare, atâta efort, atâta disciplină, atâta focus. Și când te gândești că mulți, din ignoranță, o confundă cu norocul!? 
Jun 14
1. Aşa a făcut în vechime: “După cum este scris: Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Versetul 36.) Acesta e un strigăt luat din Cartea Psalmilor. Poporul lui Dumnezeu din toate veacurile a fost urât şi persecutat de către Satan şi lume. Observaţi, (1) Motivul: “Din pricina Ta” – pentru că ei erau ca Isus, Îi aparţineau lui Isus. (2) Timpul: “Toată ziua” – de dimineaţa până seara. Lumea are o ură necurmată împotriva adevăraţilor credincioşi, astfel încât ajungem să spunem seara: “De-ar da Dumnezeu să fie dimineaţă…”, iar dimineaţa: “De-ar da Dumnezeu să fie seară…” Ea nu urăşte nici un alt lucru cu o aşa ură neîntreruptă. (3) Metoda: “Suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Lumii îi pasă la fel de mult de răul pe care îl face creştinului cum îi pasă măcelarului atunci când pune mâna pe o oaie să o taie. Chiar şi beţivii ne pun în cântecele lor. Acesta era strigătul celor din vechime. Acelaşi strigăt a fost auzit pe înălţimile înzăpezite ale Piedmontului; iar, mai târziu, pe dealurile verzi şi în văile Scoţiei. Suntem teribil de înşelaţi dacă ne amăgim că acelaşi strigăt nu va mai fi auzit vreodată. S-a schimbat diavolul? Îi iubeşte el mai mult pe Dumnezeu şi pe poporul Lui? I s-a schimbat inima lumească? Îi urăşte acum mai puţin pe Dumnezeu şi poporul Lui decât a făcut-o în trecut? O, nu! Sunt pe deplin încredinţat că, dacă Dumnezeu Şi-ar retrage harul care o împiedică, stăvilarele persecuţiei s-ar rupe în curând; iar mulţi dintre voi, care aţi rămas neconvertiţi la mărturia noastră, veţi deveni prigonitori sângeroşi – vă veţi răzbuna pentru predicile care v-au străpuns inimile.
2. Apostolul numeşte şapte forme în care vine nenorocirea. Două dintre ele au de-a face cu necazurile comune ale tuturor oamenilor, iar cinci se referă în special la copiii lui Dumnezeu.
(1) Necaz şi strâmtorare: “Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.” Copiii lui Dumnezeu nu sunt scutiţi de necazuri – boală, sărăcie, pierderea celor dragi. Isus le-a spus: “În lume veţi avea necazuri.” “Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc.” Acum, Satan încearcă să profite de aceste vremuri de necaz ca să despartă sufletul de dragostea lui Hristos; el ispiteşte credinciosul, încercând să-l facă să dispreţuiască mustrarea Domnului – şi să se cufunde în afaceri, sau între prieteni lumeşti, sau să aplice metodele lumii de alinare a durerii. Din nou: el încearcă să determine sufletul să cadă sub povara necazului – să se tulbure şi să murmure, să-L acuze pe nedrept pe Dumnezeu – să nu se încreadă în dragostea Lui Dumnezeu şi în înţelepciunea Lui în focul încercării. Astfel, Satan încearcă să ne despartă de dragostea lui Hristos. Vremurile de necaz sunt vremuri de pericol.
(2) Prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia – toate acestea sunt arme de care se foloseşte Satan împotriva copiilor lui Dumnezeu. Istoria Bisericii de-a lungul veacurilor a fost una a persecuţiilor. Nu începe bine un suflet să arate interes pentru religie – nu apucă un suflet să se agaţe de Isus, că imediat lumea începe să vorbească, spre marea durere a celui lovit de Dumnezeu. Ce vorbe amare sunt aruncate asupra acelui suflet! Întotdeauna aceste cuvinte au fost adevărate: “Au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică.” Cei ce mănâncă pâinea lui Dumnezeu au fost adesea târâţi de la prânzul lor liniştit – cei îmbrăcaţi cu Hristos adesea au trebuit să renunţe la hainele lor, au fost expuşi la foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie şi sabie – la moarte, în cele din urmă. Cain l-a ucis pe Abel. Ei L-au ucis pe Prinţul Păcii; de atunci, toate făpturile create de El au suferit acelaşi tratament. Să nu spuneţi: Vremurile se schimbă, acestea sunt zilele toleranţei. Hristos nu S-a schimbat – Satan nu s-a schimbat, iar, când îi va veni rândul, se va folosi de aceleaşi arme. Read the rest of this entry »
Întotdeauna străduiește-te să fii tu însuți! Oamenii care contează pentru tine, nu se vor supăra, iar cei care se vor supăra, oricum nu chiar contează! Cred că-i un risc care merită asumat! Succes!
May 18
Întrebarea privitoare la raportul posibil dintre A AVEA şi A FI, la pretinsa preeminenţă a unuia asupra celuilalt, trebuie contextualizată. Avem oare de-a face aici cu o consideraţie axiologică, menită a le situa pe acestea două într-o ierarhie? Ce înţelegem de fapt prin A FI şi A AVEA? Este suficient de bine pusă întrebarea, astfel încât măcar un răspuns să fie cu putinţă? Încerc să răspund la aceste întrebări în modul cel mai genuin cu putinţă.
Aş putea înţelege, spre exemplu, că, valoric vorbind, vremurile în care trăim se clădesc cu precădere pe dimensiunea lui A AVEA; contează astfel, într-o accepţie gregară, mai mult ceea ce ai, în sensul în care a avea e echivalent cu a poseda. Aceasta este accepţia de bază cu care ne întâlnim în primă instanţă. Posed ceva în măsura în care dispun de acel ceva ca fiind al meu, printr-o lege scrisă sau nescrisă; mă bucur aşadar de toate avantajele pe care mi le oferă posesia lui. Am astfel la dispoziţie o casă, o maşină, o bibliotecă, chiar o fiinţă omenească . Cred că acesta este sensul cel tare al preeminenţei lui A AVEA asupra lui A FI. Acesta din urmă s-ar construi pe temeiul primului. Căci sunt ceva prin ceea ce am. A FI decurge din A AVEA ca o urmare firească : dacă am, atunci mi se deschide şi posibilitatea de a fi, la rigoare de a fi ceva.
Dar acelaşi raport poate fi înţeles şi în alt sens. Căci ce putem avea altceva, dacă nu ceea ce se numeşte avere? Iubirea poate fi o asemenea avere, spre exemplu, dar e impropriu să spun că o posed. A AVEA înseamnă aici a avea-împreună-cu-altcineva. Ca atare, faptul de a avea îmi configurează o putinţă de a fi, un posibil a fi, dar un A FI care nu mai e înţeles ca a-fi-unul, ci drept un a-fi-împreună. Înţeleg în acest context prin A AVEA, faptul de a face experienţa iubirii. La drept vorbind, nu avem decât acel ceva a cărui experienţă o facem, dar îl avem ca termen al unei experienţe pe care o facem, îl avem prin experienţa pe care o facem. Nu avem, în acest sens, bani, casă, maşină. Nu avem decât ceea ce experiem, cu alte cuvinte spus, exclusiv propria noastră experienţă cu ceea ce e altceva decât noi înşine. Asemenea experienţe sunt cele care ne construiesc un posibil A FI.
Eu nu sunt, nu sunt ceva decât prin ceea ce am, iar ceea ce am este experienţa pe care o fac cu lucrurile. Cu alte cuvinte, relaţia dintre A FI şi A AVEA e mediată de un A FACE. Nu am pur şi simplu, şi nu sunt pur şi simplu, ci am ceva şi sunt ceva în măsura în care fac, făptuiesc.
Cu alte cuvinte spus, accepţia pe care o prefer eu în ceea ce priveşte cele două cuvinte este legată de dimensiunea practică pe care o deschide A FACE, A FACE ca aventură a experienţei.
Semnul dintre A FI şi A AVEA e substituit de semnul lui A FACE
Remarc adesea în filosofie gândirea unei frecvente delimitări între cele două regimuri semantice pe care le deschid cele două verbe, A FI şi A AVEA. Această deosebire e marcată cu precădere în anumite tradiţii pentru care esenţială e intenţia configurării unui mod de a fi, a unui tip uman aparte, prin distingerea lui de orizontul său ustensilic, ca să folosesc ideea lui Heidegger şi am în vedere acele tradiţii cu tentă soteriologică (precum tradiţia creştină ori cea marxistă, dar de fapt orice cultură care vede în salvarea omului misiunea sa de căpătâi). Dincolo de aceste demarcaţii, care fie accentuează pe A FI, descriindu-l ca fundal pentru A AVEA, fie acordă preeminenţă lui A AVEA, ca substrat din care îl extrag pe A FI (cum e cazul marxismului), A FACE poate fi văzut ca modalitatea prin care poate fi anulat atât semnul opoziţiei cât şi cel al identificării.
Determinant în cazul lui A FACE e maniera foarte naturală în care el se deschide către ambele regimuri verbale. Sensurile germanului Erfahrung (experienţă) ne ajută cel mai bine să înţelegem legătura aceasta. Mă refer la sensurile pe care le discută Hans-Georg Gadamer în legătură cu experienţa istorică sau cea a jocului. A FACE ca “a face experienţa a ceva” revine la a-ţi configura o manieră de A FI, adică la transformarea modului tău de a fi, fapt în urma căruia tu nu încetezi de a fi, dar eşti sau devii altfel. A AVEA are în acest context valoarea unei experienţe pe care nu o posezi, nu o ai în sens propriu, dar pe care o poţi înţelege ca avere. Read the rest of this entry »
Singurul mod eficient de-a te apăra împotriva criticilor și de a evita orice reproș este obscuritatea.
Apr 9
Atunci când filosofăm, ne străduim să vizăm esenţialul unui lucru. De aceea încercăm întotdeauna, atunci când medităm cu privire la oameni, deci şi la noi înşine, să înţelegem ceva esenţial în legătură cu noi. Aceasta poate să ne ofere repere pentru cunoaşterea de sine, deci şi pentru călăuzirea propriei vieţi. Astfel, nici meditaţia de vacanţă nu trebuie să rămână la indicarea unei dispoziţii existenţiale, ci trebuie să aibă în atenţie o stare de fapt care pur şi simplu are relevanţă pentru fiinţa omenească.
Din punct de vedere antropologic şi cultural-istoric, se pare că omul nu doar a muncit, ci a avut nevoie întotdeauna şi de destindere, de recreere şi de sărbătoare – de vacanţa cea de toate zilele. Vacanţa poate părea cuiva identică unei zile de sărbătoare prelungită, după cum sărbătoarea reprezintă în unele (dacă nu chiar decisive) privinţe o formă prescurtată şi intensivă de vacanţă. Dacă ne gândim bine la ce ar putea însemna a face o vacanţă şi a participa la sărbători, merită întotdeauna să facem apel la filosofie. Căci oamenii nu sărbătoresc doar aşa, fără nici un sens şi scop (ar putea oare ocazional să sărbătorească şi fără motiv?). Şi chiar atunci când ar trebui să avem impresia că e vorba de o sărbătoare fără nici un sens propriu şi fără vreo ocazie anumită – tot se va găsi permanent un motiv, chiar unul eronat, pentru care să merite să sărbătorim. În literatura universală găsim descrierea unei asemenea fieste lipsite de sens prin excelenţă în admirabilul roman al lui F. Scott Fitzgerald, ”The Great Gatsby”. Pentru participanţii ce nu cunosc intenţia secretă a lui Gatsby, sărbătoarea se constituie ca sărbătoare de dragul sărbătorii. Aceasta din urmă ratează sensul propriu, relevant din punct de vedere filosofic, al sărbătorii. Ca să înţelegem cel puţin parţial ce se întâmplă de fapt cu sărbătorile (şi, în prelungirea acestora, cu vacanţa), să ne fie permisă referinţa la doi gânditori care au adus ceva consistent la tema noastră. Primul dintre aceştia nu e altul decât Platon, cel care în Legile formulează gândul potrivit căruia zeii, mânaţi de compasiune faţă de oameni, au instituit sărbătorile şi le-au hărăzit acestora drept răgaz de odihnă de la muncă (Nomoi, 653 c7-d5). Sărbătorile sunt prin urmare ceva zeiesc – mai întâi deoarece sărbătoarea este ţinută în cinstea zeilor sau a Zeului, dar şi pentru că actul de a sărbători are el însuşi ceva zeiesc. Şi asta deoarece – o ştim din antropologie – în spaţiul festiv omul nu numai că se ridică deasupra grijilor presante ale cotidianului, ci realizează astfel şi o parte importantă a naturii sale. Sărbătorile serveau, aşa cum continuă Platon, şi ca să readucă educaţia (paideia), prin faptul de a fi împreună cu zeii, la situaţia ei primordială, ordonată. Căci oamenii ar fi deviat, s-ar fi abătut, în decursul vieţii, de la educaţia cea justă. Prin sărbătoarea cu frumoase cântece şi dansuri, însă, aceştia ar întări în ei înşişi dispoziţia pentru frumos. E apanajul virtuţii faptul de a simţi bucurie în faţa frumosului şi indispoziţie în faţa dezagreabilului. Read the rest of this entry »
Mar 15
”Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.” Socrate
”Înţelepciunea înseamnă să ştii unde să te opreşti, să ştii ce e permis şi ce e interzis.” Lev Tolstoi
”Înţelepciunea? Este o stare sau un demers, în speţă unul de armonie, echilibru, măsură. Se poate vorbi de esenţa, firea ei, dar nu de adevărul ei.” Constantin Noica
”Înţelepciunea este gândire care doboară lucrurile inferioare pentru a înălţa sufletul către cele superioare.” Plotin
”Înţelepciunea este punctul de întâlnire dintre îndoială şi certitudine.” Leonid Sukhorukov
”Înţelepciunea este cunoaşterea care a devenit o parte a fiinţei tale.” O.S. Marden
”Înţelepciunea este păstrarea unei rezerve de a greşi pentru toate punctele de vedere şi opiniile noastre.” Gerald Brenan
”Înţelepciunea este puterea de a pune timpul şi cunoştinţele noastre la bună folosinţă.” Thomas J. Watson Sr
”Înţelepciunea este viaţă organizată.” Immanuel Kant
”Înţelepciunea nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă de a o căpăta.” Albert Einstein
Reprezentările noastre dominante chestionează rareori ceea ce îndeobşte înţelegem prin comunitate. Familiaritatea raporturilor noastre, de cele mai multe ori subsumate unei economii a celuilalt, este cea care devine, astăzi, din ce în ce mai mult chestionată, în special atunci când sunt puse în discuţie condiţiile sale de inteligibilitate, deci constituţia sa. Căci în aceasta din urmă stau şi datele responsabile pentru firescul oricărei înţelegeri.
Chestiunea pe care o am în vedere priveşte raportul dintre înţelegere şi acţiune, dat fiind că aceasta din urmă pare să-şi fi arogat decisiv, mai ales în privinţa cotidianului, rolul unei instanţe hermeneutice exemplare. De ea se leagă reviviscenţa practică a filosofiei, devenind în discursul ştiinţelor umane o sarcină, cel puţin aparent, stringentă. Or, reacţiile suscitate de agresiune, în oricare din formele sale, sunt aici simptome exemplare ale faptului că ceea ce aceasta pune în mod radical sub semnul întrebării este tocmai capacitatea noastră de acţiune, chiar şi acolo unde înţelegerea pare a se produce într-o aparentă neutralitate. Înţelegi de ce anume unul sau altul din actele Celuilalt a avut loc chiar prin analogie cu posibilităţile tale proprii de a o face. Sediul acestui efect pe care o agresiune civilă îl produce asupra noastră nu este o ruptură culturală. Pentru a risca încă de la început o idee tranşantă, îndrăznesc să spun că reacţiile suscitate de recentele evenimente din America sunt, prin amploarea şi prin caracterul lor surprinzător, un topos ce poate descrie modalităţile noastre de a ne înţelege. Şi în acest caz, ceea ce a fost pus radical în chestiune a fost chiar statutul Străinului, a ceea ce este nefamiliar şi plasat îndeobşte în vecinătatea neînţelegerii (sau, altfel spus, consistenţa diferenţei, a cărei reprezentare comună ţine astăzi de politic, diferenţa fiind acum girată de comunitatea democrată şi liberală.
Or, în privinţa polis-ului, se uită deseori că acesta este în fapt o strategie a acordului comunitar. Nu înţeleg prin aceasta nici o teorie contractualistă şi nici aristotelica accepţiune a lui koinonia, deşi acestea nu sunt aici cu totul lipsite de interes. La o privire atentă, ambele teorii subîntind o concepţie edificatoare asupra agresiunii. Ceea ce ambele reprezentări presupun este tocmai funcţia constitutivă a războiului, privindu-l pe acesta ca pe un dat fundamental, ineluctabil, al vieţii. Importantă îmi pare aici tocmai încercarea de a defini existenţa cotidiană drept necesitate a unui acord, mod derivat al tendinţei naturale de a destabiliza / disocia / dezechilibra. Războiul deţine în cultura tradiţională, de la Aristotel la Nietzsche, un rol constructiv.
Polis, înrudit cu polemos, este, pentru greci, expresia strategiei de a extinde acordul de la scara individului la cea a societăţii. Este decisivă tocmai realizarea înţelegerii la nivel individual, sau exigenţa unui acord deplin cu lumea fiecăruia. Or, strategiile macropolitice nu erau decât modalităţi de a pune decisiv la probă consistenţa acestui acord. Polis-ul apare la greci ca reacţie la ceea ce este exterior şi Străin, girând în mod clar trăsăturile prin care individul se defineşte pe sine. Şi aici raportul între acordul individului cu lumea şi participarea acestuia la realizarea comunităţii este indisociabil. Comunitatea nu este decât expresia unui acord profund, experiat la nivelul fiecărui individ, şi care îi solicită acestuia întreaga sa competenţă „practică”. Un bun exemplu este exilul. Exilat devine cel al cărui acord tacit cu propria comunitate s-a schimbat sau a dispărut, cel care nu-şi mai regăseşte apartenenţa la o comunitate bine definită, sau cel care a devenit dintr-odată străin sieşi şi comunităţii sale. În privinţa acestuia, exilul este o eufemistică declaraţie de război, o strategie prin care ceea ce ameninţă securitatea domestică a indivizilor e ţinut la distanţă, neutralizându-i acestuia potenţialul subversiv. Read the rest of this entry »
Nu pune nimeni la îndoială faptul că ambiția este un element absolut esențial în ecuația succesului din viață. Ambiția este generatorul care ne împinge la excelență, și combinată cu disciplina duce întotdeauna la rezultate extraordinare. Ca orice medicament însă, are și ea anumite efecte secundare. Un prieten mi-a trimis următorul citat, pe care m-am gândit să-l împărtășesc cu voi: ”Tulburarea psihică născută din dorinţele noastre de a “apuca luna” sau de a atinge limite superioare faţă de colegii noştri este foarte obişnuită. Dr. Alfred Adler, un eminent psihiatru, arată că dereglările nervoase şi emotive cele mai moderne se nasc dintr-o sforţare hotărâtă pentru putere. Din cauză că omul de rând în alergarea sa nebunească pentru atingerea unor scopuri şi obiective pământeşti este într-o întrecere zilnică cu alte persoane, ziua sa este plină de înfrângeri, greşeli, sentimente rănite şi doar arareori poate să pareze loviturile. Această întrecere deosebit de aspră şi cu hopuri, te oboseşte nejustificat. Te opreşti şi analizezi evenimentele şi conversaţiile zilei şi în 99% din cazuri vei descoperi că cineva şi-a bătut joc de imaginea ce ţi-ai făcut-o despre Eul propriu.
Noi suferim de uzură fizică şi mintală şi ne îmbolnăvim nu din cauza muncii, ci din cauză că noi, conştient sau inconştient, încercăm să dovedim colegilor că idealurile noastre sunt superioare, dogmele noastre sunt corecte, biserica noastră este cea mai bună, oraşul nostru este cel mai frumos, statul nostru este cel mai important, concepţiile noastre politice şi partidul nostru sunt necesare pentru salvarea omenirii, echipa noastră sportivă este cea mai bună din lume şi… a noastră,… a noastră,… a noastre, numiţi-le cum vreţi. Şi vom argumenta până învineţim, arătând că suntem poporul cel mai deştept şi că la decesul nostru, cu siguranţă, înţelepciunea va dispărea de pe faţa pământului. Argumentând şi argumentând, este o minune că nu explodăm adeseori într-o hemoragie cerebrală.” Mulțumesc Dani!
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
Arclite theme by digitalnature | powered by WordPress