Consideraţi-vă morţi faţă de păcat
Deci suntem liberi atât de vina păcatului cât şi de sub domnia lui. Dar la ce ne foloseşte oare să ştim acest lucru? Cum ne poate ajuta practic să urmărim sfinţirea bazându-ne pe Evanghelie? Aici ne ajută îndrumările lui Pavel din Romani 6:11: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Este important să înţelegem ce spune Pavel aici, pentru că nu ne spune să facem ceva ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morţi prin Hristos atât faţă de pedeapsa păcatului cât şi faţă de domnia lui. Dar acest lucru nu îl facem să devină realitate atunci când îl credem. Noi suntem pur şi simplu morţi faţă de păcat, indiferent dacă credem această afirmaţie sau nu. Dar efectele practice ale morţii noastre faţă de păcat pot fi realizate doar atunci când credem că e adevărată.
Adevărul este că noi suntem vinovaţi, dar Dumnezeu nu ne mai acuză, pentru că vinovăţia a fost deja purtată de Hristos ca înlocuitor al nostru. Sentinţa a fost executată. Pedeapsa a fost plătită. Noi am murit faţă de păcat, atât faţă de vina lui cât şi faţă de domnia lui. De aceea Pavel poate scrie, “Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:8)
Dar se ridică întrebarea: “Dacă eu am murit faţă de domnia păcatului, de ce încă mai există această luptă cu obiceiurile păcătoase din viaţa mea?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în cuvântul “luptă”. Necredincioşii nu se luptă cu păcatul. Ei pot încerca să învingă un obicei dăunător, dar nu consideră acel obicei drept un păcat. Ei nu au sentimentul păcatului împotriva unui Dumnezeu sfânt. Credincioşii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Noi considerăm cuvintele, gândurile şi faptele păcătoase ca păcate împotriva lui Dumnezeu; şi ne simţim vinovaţi din cauza aceasta. De aceea trebuie să ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Dacă ne considerăm morţi faţă de păcat înseamnă că noi credem Evanghelia.
Dar asta nu înseamnă că doar credem Evanghelia şi ne mulţumim să trăim în păcatul nostru. Categoric nu! Întoarceţi-vă din nou la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Noi am murit atât faţă de vina păcatului cât şi faţă de domnia lui. Deşi păcatul ne declară război (de aici vine lupta noastră), el nu mai poate domni peste noi. Şi aceasta e o parte a Evangheliei. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe atunci când credem în adâncul inimilor noastre că, indiferent de eşecurile şi de lupta noastră, noi am murit faţă de vina păcatului. Trebuie să credem că, oricât de des am cădea, pentru noi nu mai există condamnare (Romani 8:1).
William Romaine, unul dintre conducătorii trezirii spirituale din Anglia secolului al 18-lea, scria: “Nici un păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în minte dacă nu este iertat mai întâi în conştiinţă… Dacă nu îi este omorâtă vina, nu îi poate fi cucerită puterea.” Ce spunea Romaine de fapt era că, dacă nu crezi că ai murit faţă de vina păcatului, nu te poţi încrede în Hristos pentru tăria de a birui puterea păcatului în viaţa ta. De aceea, locul de unde trebuie să începi să rezolvi problema păcatului este să crezi Evanghelia atunci când îţi spune că ai murit faţă de vina păcatului.
Sfinţirea progresivă
Războiul împotriva obiceiurilor păcătoase şi îmbrăcarea cu un caracter ca al lui Hristos se numeşte de obicei sfinţire. Dar pentru că termenul sfinţire definitivă este folosit pentru a descrie eliberarea bine precizată în timp de sub domnia păcatului, este folositor să vorbim despre creşterea în sfinţenie a creştinului ca sfinţire progresivă. În plus, cuvântul progresivă indică o creştere continuă în sfinţenie de-a lungul timpului. Scriitorii Noului Testament presupun această creştere (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3), dar şi îndeamnă continuu la căutarea ei (vezi 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; 2 Pet 3:18). Nu există un loc în creştinismul autentic pentru creştinii care stagnează, care sunt mulţumiţi cu starea lor şi cu propria lor neprihănire. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să creştem în asemănarea cu Hristos până la moarte. Read the rest of this entry »


Pavel a trăit fiecare zi prin credinţa în sângele vărsat şi în neprihănirea lui Hristos. În fiecare zi el a privit doar la Hristos pentru acceptarea înaintea Tatălui. A crezut, la fel ca Petru (vezi 1 Pet 2:4-5), că şi cele mai bune fapte ale noastre – jertfele noastre spirituale – sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos. Poate că nimeni, în afară de Isus, nu a fost un ucenic mai devotat, atât în viaţă cât şi în slujire, decât a fost Apostolul Pavel. Şi totuşi, el nu a privit la propria performanţă ci la “performanţa” lui Hristos ca singura bază a acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.
La începutul vieţii mele de creştin am auzit pe cineva spunând: “Biblia nu v-a fost dată ca să vă sporească cunoştinţele, ci ca să vă călăuzească purtarea.” Mai târziu mi-am dat seama că această afirmaţie este în cel mai bun caz simplistă iar în cel mai rău caz este falsă. Biblia e mult mai mult decât o carte de reguli ce trebuie urmate. Este înainte de toate mesajul harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot ce există în Scriptură înainte de cruce indică spre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, iar tot ce urmează după cruce – inclusiv sfinţirea noastră – fiind rezultatul acestei lucrări.

