Posts Tagged sfintire

Rolul Evangheliei în Procesul Sfințirii (III)

Consideraţi-vă morţi faţă de păcat

Deci suntem liberi atât de vina păcatului cât şi de sub domnia lui. Dar la ce ne foloseşte oare să ştim acest lucru? Cum ne poate ajuta practic să urmărim sfinţirea bazându-ne pe Evanghelie? Aici ne ajută îndrumările lui Pavel din Romani 6:11: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Este important să înţelegem ce spune Pavel aici, pentru că nu ne spune să facem ceva ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morţi prin Hristos atât faţă de pedeapsa păcatului cât şi faţă de domnia lui. Dar acest lucru nu îl facem să devină realitate atunci când îl credem. Noi suntem pur şi simplu morţi faţă de păcat, indiferent dacă credem această afirmaţie sau nu. Dar efectele practice ale morţii noastre faţă de păcat pot fi realizate doar atunci când credem că e adevărată.

Adevărul este că noi suntem vinovaţi, dar Dumnezeu nu ne mai acuză, pentru că vinovăţia a fost deja purtată de Hristos ca înlocuitor al nostru. Sentinţa a fost executată. Pedeapsa a fost plătită. Noi am murit faţă de păcat, atât faţă de vina lui cât şi faţă de domnia lui. De aceea Pavel poate scrie, “Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:8)

Dar se ridică întrebarea: “Dacă eu am murit faţă de domnia păcatului, de ce încă mai există această luptă cu obiceiurile păcătoase din viaţa mea?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în cuvântul “luptă”. Necredincioşii nu se luptă cu păcatul. Ei pot încerca să învingă un obicei dăunător, dar nu consideră acel obicei drept un păcat. Ei nu au sentimentul păcatului împotriva unui Dumnezeu sfânt. Credincioşii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Noi considerăm cuvintele, gândurile şi faptele păcătoase ca păcate împotriva lui Dumnezeu; şi ne simţim vinovaţi din cauza aceasta. De aceea trebuie să ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Dacă ne considerăm morţi faţă de păcat înseamnă că noi credem Evanghelia.

Dar asta nu înseamnă că doar credem Evanghelia şi ne mulţumim să trăim în păcatul nostru. Categoric nu! Întoarceţi-vă din nou la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Noi am murit atât faţă de vina păcatului cât şi faţă de domnia lui. Deşi păcatul ne declară război (de aici vine lupta noastră), el nu mai poate domni peste noi. Şi aceasta e o parte a Evangheliei. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe atunci când credem în adâncul inimilor noastre că, indiferent de eşecurile şi de lupta noastră, noi am murit faţă de vina păcatului. Trebuie să credem că, oricât de des am cădea, pentru noi nu mai există condamnare (Romani 8:1).

William Romaine, unul dintre conducătorii trezirii spirituale din Anglia secolului al 18-lea, scria: “Nici un păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în minte dacă nu este iertat mai întâi în conştiinţă… Dacă nu îi este omorâtă vina, nu îi poate fi cucerită puterea.” Ce spunea Romaine de fapt era că, dacă nu crezi că ai murit faţă de vina păcatului, nu te poţi încrede în Hristos pentru tăria de a birui puterea păcatului în viaţa ta. De aceea, locul de unde trebuie să începi să rezolvi problema păcatului este să crezi Evanghelia atunci când îţi spune că ai murit faţă de vina păcatului.

Sfinţirea progresivă

Războiul împotriva obiceiurilor păcătoase şi îmbrăcarea cu un caracter ca al lui Hristos se numeşte de obicei sfinţire. Dar pentru că termenul sfinţire definitivă este folosit pentru a descrie eliberarea bine precizată în timp de sub domnia păcatului, este folositor să vorbim despre creşterea în sfinţenie a creştinului ca sfinţire progresivă. În plus, cuvântul progresivă indică o creştere continuă în sfinţenie de-a lungul timpului. Scriitorii Noului Testament presupun această creştere (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3), dar şi îndeamnă continuu la căutarea ei (vezi 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; 2 Pet 3:18). Nu există un loc în creştinismul autentic pentru creştinii care stagnează, care sunt mulţumiţi cu starea lor şi cu propria lor neprihănire. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să creştem în asemănarea cu Hristos până la moarte. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Rolul Evangheliei în Procesul Sfințirii (II)

Pavel a trăit fiecare zi prin credinţa în sângele vărsat şi în neprihănirea lui Hristos. În fiecare zi el a privit doar la Hristos pentru acceptarea înaintea Tatălui. A crezut, la fel ca Petru (vezi 1 Pet 2:4-5), că şi cele mai bune fapte ale noastre – jertfele noastre spirituale – sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos. Poate că nimeni, în afară de Isus, nu a fost un ucenic mai devotat, atât în viaţă cât şi în slujire, decât a fost Apostolul Pavel. Şi totuşi, el nu a privit la propria performanţă ci la “performanţa” lui Hristos ca singura bază a acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.

Am învăţat deci că creştinii trebuie să audă Evanghelia pe tot parcursul vieţii lor, pentru că Evanghelia e cea care continuă să ne reamintească faptul că acceptarea noastră zilnică înaintea Tatălui nu se bazează pe ceea ce noi facem pentru Dumnezeu, ci pe ce a făcut Hristos pentru noi prin viaţa Lui fără de păcat şi prin moartea Lui în care a purtat păcatul nostru. Am început să înţeleg că stăm astăzi înaintea lui Dumnezeu la fel de neprihăniţi cum am putea deveni vreodată, chiar şi în ceruri, pentru că El ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Fiului Său. De aceea, nu trebuie să obţin o anumită performanţă ca să fiu acceptat de Dumnezeu. Acum sunt liber să Îl ascult şi să Îi slujesc pentru că sunt deja acceptat în Hristos (vezi Romani 8:1). Ceea ce mă motivează acum nu este vina, ci recunoştinţa.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când înţelegem că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Hristos, avem tendinţa naturală să revenim la modul de gândire bazat pe performanţă. Ca urmare a acestui lucru, trebuie ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Ca să folosesc o expresie a regretatului Jack Miller, trebuie “să ne predicăm nouă înşine Evanghelia, în fiecare zi.” Pentru mine, asta înseamnă să mă întorc neîncetat la versete ca Isaia 53:6, Galateni 2:20, şi Romani 8:1. Înseamnă să repet frecvent cuvintele unui vechi imn, “Nădejdea mea se bazează doar pe sângele şi neprihănirea lui Isus.”

Nu o “credinţă uşoară”

Dar această idee că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos, nu pe performanţa noastră, nu duce oare la un fel de “credinţă uşoară”? În forma ei cea mai simplă, e ca şi cum am spune: “Pentru că L-am rugat pe Hristos să fie Mântuitorul meu, acum sunt în drum spre cer, indiferent cum trăiesc. Nu contează dacă îmi continui stilul de viaţă păcătos. Dumnezeu mă iubeşte şi mă va accepta oricum.”

Gândind într-un mod asemănător, prin afirmaţia că acceptarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos pot înţelege că de fapt nu contează cum trăiesc în prezent. Dacă Isus a făcut deja în locul meu tot ce trebuia făcut, de ce să mai trec atunci prin tot efortul şi suferinţa rezolvării problemei păcatului în viaţa mea? De ce să mai îmi bat capul cu disciplinele spirituale şi de ce să îmi mai folosesc energia fizică şi emoţională ca să-L slujesc pe Dumnezeu în această viaţă pământească, dacă totul depinde de Hristos?

Apostolul Pavel a anticipat o astfel de “credinţă uşoară” în Romani 6:1, când a scris: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Răspunsul lui din Romani 6:2, “Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” răspunde la întrebarea “De ce să îmi mai fac griji?” Pavel nu răspunde “Cum puteţi fi atât de nerecunoscători încât să gândiţi în felul acesta?” Nu, în schimb el spune, în esenţă, “Voi nu înţelegeţi Evanghelia. Nu vă daţi seama că aţi murit faţă de păcat, şi, dacă aţi murit faţă de păcat, vă e imposibil să continuaţi să mai trăiţi în el?” (vezi Romani 6:3-14). Read the rest of this entry »

Tags: ,

Rolul Evangheliei în Procesul Sfințirii (I)

La începutul vieţii mele de creştin am auzit pe cineva spunând: “Biblia nu v-a fost dată ca să vă sporească cunoştinţele, ci ca să vă călăuzească purtarea.” Mai târziu mi-am dat seama că această afirmaţie este în cel mai bun caz simplistă iar în cel mai rău caz este falsă. Biblia e mult mai mult decât o carte de reguli ce trebuie urmate. Este înainte de toate mesajul harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot ce există în Scriptură înainte de cruce indică spre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, iar tot ce urmează după cruce – inclusiv sfinţirea noastră – fiind rezultatul acestei lucrări.

Cu toate acestea, există o măsură de adevăr în această afirmaţie, şi Duhul Sfânt a folosit-o ca să mă ajute să înţeleg că Biblia nu trebuie citită doar pentru a acumula cunoştinţe. Trebuie, într-adevăr, să fie ascultată şi aplicată în mod practic în vieţile noastre de zi cu zi. Aşa cum spune Iacov, “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri” (Iacov 1:22).

Cu această nouă înţelegere, m-am rugat ca Dumnezeu să folosească Biblia pentru a-mi călăuzi comportamentul. Apoi am început să caut cu sârguinţă să o aplic. Nu am auzit niciodată până atunci expresia “urmărirea sfinţeniei”, dar aceasta a devenit principalul meu scop în viaţă. Din păcate, am făcut două greşeli. Mai întâi, am presupus că Biblia era un fel de carte de reguli pe care tot ce trebuia să fac era să le învăţ şi apoi să le pun în practică. Nu ştiam că era necesar să depind de Duhul Sfânt pentru călăuzirea şi puterea Sa.

Mai rău, am presupus că acceptarea mea înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui în viaţa mea depind de cât de bine respectam acele reguli. Ştiam că sunt mântuit prin har, prin credinţa în Hristos, nu prin fapte. Aveam siguranţa mântuirii mele şi mă aşteptam să merg în cer după moarte. Dar în viaţa mea de zi cu zi credeam că binecuvântarea lui Dumnezeu depinde de practicarea anumitor discipline spirituale, cum ar fi timpul zilnic de părtăşie cu Dumnezeu sau lipsa păcatelor făcute intenţionat. Nu m-am gândit prea mult la aceste lucruri, dar fără să-mi dau seama le presupuneam adevărate, din cauza culturii creştine în care trăiam. De aceea, ele mi-au determinat atitudinea faţă de viaţa creştină.

Ucenicia bazată pe performanţă

Povestea mea nu e una neobişnuită. De regulă, creştinii evanghelici de azi cred că Evanghelia e doar pentru cei necredincioşi. Odată ce am intrat pe uşa Împărăţiei, avem nevoie de Evanghelie doar pentru a o împărtăşi cu cei ce sunt încă afară. Mesajul pe care trebuie să îl auzim acum, ca şi credincioşi, este cel al uceniciei. Trebuie să învăţăm cum să trăim viaţa creştină şi să fim provocaţi să împlinim ce învăţăm. Aşa am crezut şi am practicat pentru o vreme în viaţa şi slujirea mea creştină. Cei mai mulţi creştini păreau să creadă la fel ca mine.

Aşa cum o înţeleg eu, comunitatea creştină din ziua de azi se bazează în mare măsură pe o cultură a performanţei. Şi cu cât suntem mai devotaţi să-L urmăm pe Isus, cu atât suntem mai adânc impregnaţi cu acest mod de gândire. Credem că putem câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu sau o putem pierde în funcţie de felul în care trăim viaţa creştină.

Cei mai mulţi creştini au un standard de performanţă acceptabilă după care măsoară acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acest standard se rezumă la participarea regulată la serviciile bisericii şi la evitarea păcatelor majore. Astfel de creştini sunt adesea caracterizaţi de o anumită măsură de auto-neprihănire. Vedeţi, ei nu cedează în faţa păcatelor mari pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Astfel de creştini nu cred că mai au nevoie de Evanghelie. Ei spun că Evanghelia e doar pentru cei păcătoşi. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Armura Credinciosului (V) – Platosa Neprihanirii

Tags: , , , ,

Reflectii in Doctrina Sfintirii

Cand am devenit crestin in Pittsburgh Pennsylvania, obisnuiam sa fac naveta de la colegiu acasa la fiecare sfarsit de saptamana. Mama mea era vaduva si nu putea sa conduca masina, asa ca veneam eu acasa si mergeam cu ea la cumparaturi. Duminica seara, pe drumul de intoarcere la colegiu, ascultam o emisiune la radio in care predica Dr. Robert J. Lamont de la Biserica Nr. 1 Presbiteriana din Pittsburgh. In perioada cat am stat la seminar am avut ocazia sa il intalnesc pe Dr. Lamont si mi-am facut o programare pentru un interviu cu dansul. Programarea am facut-o la secretara. Imi amintesc de drumul pana la Biserica Nr. 1, cat de emotionat si intimidat eram la gandul ca urma sa-l intalnesc pe Dr. Lamont in persoana. In cele din urma, a venit si clipa in care secretara m-a introdus in birou. Dr. Lamont mi-a strans mana, s-a asezat in fata mea, m-a privit in ochi si mi-a spus: “Ei bine, tinere, ce e in mintea ta partial sfintita?” Am inceput sa ma balbai incercand sa-i raspund. Evident, imi amintesc de acea intrebare pana in ziua de azi. El nu ma cunostea, dar stia ca sunt credincios si mai stia ca, desi credincios, eu nu eram inca o persoana sfintita pe deplin. Asa ca mi-a amintit acest lucru intr-un mod tumultuos, inca de la inceputul conversatiei noastre. “Ce e in mintea ta partial sfintita?” Vestea buna a credintei crestine consta nu doar in faptul ca suntem indreptatiti prin neprihanirea altcuiva si nu trebuie sa asteptam pana suntem pe deplin sfintiti inainte ca Dumnezeu sa ne accepte in partasie cu El si sa ne primeasca in familia Sa, asa cum am vazut. El ne declara drepti si neprihaniti in virtutea atribuirii sau a transferului neprihanirii lui Hristos in contul nostru. Pe de alta parte, vestea buna e ca, desi nu suntem oameni pe deplin sfintiti iar Dumnezeu e cu desavarsire sfant, cu toate acestea noi putem avea partasie cu El. Am putea spune ca nu e o veste tocmai buna aceea ca sfintirea mea e doar partiala. Cu toate acestea, vestea buna e ca sfintirea, asa partiala cum e ea in aceasta viata, este reala. Si lucrul despre care vorbim in acest proces de sfintire este transformarea poporului lui Dumnezeu intr-un popor neprihanit si sfant. Am vazut ca pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu se bazeaza pe neprihanirea altcuiva, nu pe neprihanirea noastra. Read the rest of this entry »

Tags: , ,