REFLECŢII

Nuanţe in Teologie şi Filosofie

Posts Tagged Teologie

Chemarea Pocăinței (II)

Aug 5

Posted by Chris in Teologie | No Comments

Acum haideți să vedem ce a făcut biserica primară. Deschideţi la cartea Faptelor. Au continuat ei lucrarea lui Ioan şi Isus, şi a ucenicilor? Au urmat ei instrucţiunile marii însărcinari, şi anume că pocăinţa pentru iertarea păcatelor trebuia să fie predicată tuturor neamurilor? Hai să-l ascultăm pe Petru, Fapte 2:38. Petru se ridica în ziua Cinzecimii, aceasta este prima predică a unei noi ere; biserica este pe cale să se formeze şi să se nască după înviere. Şi care este mesajul, care de fapt este invitaţia ce dă naştere bisericii? Petru spune în versetul 38 “Pocăiţi-vă… pocăiţi-vă”. Şi el continuă în aceeaşi mare trăsătură specifică lui Ioan, Isus şi ucenicilor, apoi urmează în ascultare trimiterea din Luca 24: 47, pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos. Şi pocăinţa, bineînţeles, se îngrijeşte de iertarea păcatelor noastre şi de darul Duhului Sfânt.

Capitolul 3 din Fapte, mergem mai departe în lucrarea bisericii primare. Şi din nou îl avem pe Petru care predică. Aceasta este a doua predică a lui. El le spune evreilor care îl ascultă în versetul 14, “Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş.”

Acum versetul 19 :

“Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare”

Din nou mesajul Evangheliei este chemarea la pocăinţă.

Capitolul 11 ne duce mai departe în expansiunea bisericii. Şi găsim din nou în capitolul 11 pe Apostolul Petru ca fiind personajul principal. Datoria lui aici este să dea socoteală Evreilor din Ierusalim, despre ceea ce el a văzut că Dumnezeu a făcut în Neamuri, mai exact depre Corneliu şi casa lui. Şi în versetul 18 se spune,

“După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: ,,Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa.”

Acum începeţi să prindeţi ideea că pocăinţa este un sinonim pentru credinţa mântuitoare, acesta fiind un ingredient şi element esenţial.

Hai să mergem şi mai departe. Fapte 17, acum intrăm în lucrarea Apostolului Pavel. Şi Pavel se afla în Fapte 17, în capitala filozofiei lumii, anume în oraşul Atena. El se afla pe dealul lui Marte, sau Aeropagului și discuta cu filozofii și erudiţii oraşului. El le dă următorul mesaj în versetul 30. “Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni … ce anume să facă?… să se pocăiască, să se pocăiască pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea..” Ai face bine să te pocăieşti pentru că El va judeca lumea. El o va judeca după dreptate. El o va judeca printr-un Om pe care El l-a rânduit, un Om care s-a dovedit vrednic prin faptul că a fost înviat din morţi. Deci Pavel a predicat pocăinţa. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Numai Hristos (II)

Jun 19

Posted by Chris in Teologie | No Comments

4. Evanghelia şi sacramentele. Modul obişnuit în care Dumnezeu ne luminează în faţa adevărului teologic, făcându-ne capabili să-L vedem şi să-L înţelegem pe Hristos ca Cel care a murit pentru noi, este prin Evanghelia predicată şi administrarea sacramentelor. Putem spune că prin urmare Duhul Sfânt nu foloseşte Evanghelia în cadrul textului Scripturii în timp ce noi citim acel text? Bineînţeles că o foloseşte! Dar Hristos este prezentat înaintea noastră în primul rând ca Mântuitor atunci când Evanghelia este predicată, iar acest fapt nu trebuie să excludă citirea Evangheliei. Organul uman care primeşte cât se poate de natural Evanghelia lui Hristos este urechea, mai mult decât ochiul. Şi în ambele cazuri, noi nu trebuie să privim în interiorul nostru pentru a-L găsi pe Hristos, fiindcă El nu trebuie căutat acolo. Trebuie să auzim despre El în predicile pastorului care spun despre răstignirea Lui pentru noi şi pentru păcatul nostru. Pastorul este chemat să facă acest lucru prin predicarea Evangheliei din textul Bibliei.

De asemenea, sângele şi trupul lui Hristos trebuie să fie gustate de gură atunci când pastorul ne oferă Cina Domnului. Hristos trebuie să fie văzut şi înţeles în acţiunea Sa mântuitoare, plină de har şi bunăvoinţă în timp ce pastorul citeşte liturghia de botez şi toarnă apă pe capul cuiva în numele Trinităţii. Toate acestea – predicarea lui Hristos răstignit, administrarea botezului şi a Cinei Domnului – sunt Hristos care lucrează mântuire printre noi. Ele sunt şi imagini ale lui Dumnezeu care ne mântuieşte – solus Christus.

În fiecare dintre aceste cazuri vedem o imagine:

1. A păcătoşeniei şi pasivităţii noastre totale, precum şi

2. A lui Hristos ca fiind singura “parte activă” în mântuirea noastră a celor păcătoşi, o imagine contrară abilităţii noastre de “a-L ajuta” întrucâtva să ne mântuiască, şi

3. A unei respingeri implicite a vreunui alt “mântuitor” care deţine realmente abilitatea de a mântui.

Biblia fără centralitatea lui Hristos

Oricine a avut o conversaţie cu un martor al lui Iehova va şti că există grupuri care susţin o perspectivă foarte înaltă asupra inspiraţiei Bibliei, şi care totuşi nu recunosc centralitatea lui Hristos în cadrul ei. Aceasta nu este doar o poziţie posibilă de susţinut, ci este de fapt o poziţie susţinută de multe culte şi secte din zilele noastre.

Această poziţie este de asemenea susţinută de cei care sunt moştenitorii intelectuali ai Iluminismului. Deşi mulţi s-ar putea să fie neştiutori în ce priveşte existenţa şi natura “Bibliei Jefferson”, ei tratează Scripturile întocmai în acelaşi mod în care a făcut-o Thomas Jefferson- şi anume, ca pe o colecţie de lecţii morale pentru o trăire înţeleaptă. Am putea crede că această idee greşită era limitată deismului secolului al XVIII-lea sau liberalismului teologic al secolului XIX, şi că nu afectează evanghelicii de astăzi. Însă această afirmaţie trebuie reanalizată. Mare parte a predicării şi programului bisericilor evanghelice americane de astăzi este la fel de lipsită de Hristos precum învăţătura deistului din vremea Iluminismului. Acest fapt este evident în predici şi seminarii având subiecte ca următoarele: “Cum să ai o căsătorie mai intimă”, “Cum să-ţi administrezi banii într-un mod plăcut lui Dumnezeu”, “Cum să creşti copii eliberaţi de droguri” şi alte subiecte asemănătoare. Read the rest of this entry »

Tags: , , ,

Numai Hristos (I)

Jun 17

Posted by Chris in Teologie | No Comments

Solus Christus în Scripturi

Biblia nu prezintă lucrurile ambiguu sau neclar ci este cât se poate de clară când vorbeşte despre ceea ce Reforma a numit mai târziu “solus Christus”. Gândiţi-vă de exemplu la anunţul îngerului ce descrie natura Fiului Mariei: “Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). Sau cuvintele familiare ale lui Isus Însuşi: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Sau gândiţi-vă la cuvintele renumite ale lui Petru: “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4.12). Şi nici Pavel nu a fost evaziv atunci când a scris: “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2:5).

Asemenea exemple sunt multiple în textul Noului Testament deoarece creştinismul a fost exclusiv de la începuturile sale. Creştinismul primar preda învăţătura că doar Isus Hristos, Isus Hristos şi nimeni altul, îi mântuieşte pe păcătoşi.

Biblia vorbeşte despre Hristos

Dr. Mortimer Adler a predat la Universitatea din Chicago cu ani în urmă. În mod regulat el dădea un examen clasei sale din “The Great Books of the Western World” (Marile Cărţi ale Lumii Occidentale), cărţi care în acele zile cuprindeau întreaga listă de lectură pentru obţinerea unei diplome la Universitatea din Chicago. Într-o asemenea ocazie, dr. Adler s-a întors spre unul dintre studenţii săi cei mai eminenţi şi i-a cerut întâmplător să facă un sumar al cărţii în faţa clasei. Studenta doar ce obţinuse nota 10 la examenul asupra cărţii, însă ea a răspuns: “Dr. Adler, nu am nicio idee despre ce anume era cartea.” În acele momente Adler a realizat numaidecât că examinându-şi studenţii cu echivalentul examenelor de tip grilă de astăzi, el controlase modul în care ei au citit cartea, dar nu şi ce anume îi învăţase cartea respectivă. Studenţii săi puteau obţine o notă maximă la examen, şi totuşi, puteau să nu înţeleagă despre ce anume era vorba în carte! El a spus că în acea după-amiază şi-a schimbat întreaga sa abordare de predare. De atunci încolo dr. Adler le cerea studenţilor să citească o carte în primul rând pentru a învăţa despre ce anume relata sau vorbea cartea respectivă.

1. Mărturia lui Luther. Despre ce anume vorbeşte Biblia? Vorbeşte despre Isus Hristos. Martin Luther, marele reformator, a spus că Isus Hristos este “centrul şi circumferinţa Bibliei”, aceasta însemnând faptul că însăşi cuprinsul ei fundamental este Isus Hristos – cine este El şi ce a făcut El pentru noi prin moartea şi învierea Sa. A-L pierde din vedere pe El ca centru şi cheie a Scripturii înseamnă a rămâne în întuneric şi ignoranţă.

“Judecata şi pedeapsa pe care Dumnezeu le îngăduie să se abată asupra celor care nu văd această lumină, adică, nu acceptă şi nu cred Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la Hristos, este că ei continuă să se afunde în orbire şi întuneric total şi ajung să nu mai cunoască nimic din lucrurile divine. În această situaţie ei nu înţeleg nici o parte a învăţăturii creştine: ce este păcatul, care este abilitatea omului, cum poate scăpa cineva de păcat şi să ajungă neprihănit sau drept, ce este Evanghelia sau Legea, ce este credinţa, ce sunt faptele bune, care sunt poziţiile creştine în trupul lui Hristos. Iar aceşti oameni nu-L cunosc pe Hristos şi nu pot realmente să recunoască şi să înţeleagă un creştin, ci sunt constrânşi de orbirea lor să-i persecute şi să-i condamne pe creştini şi pe biserica adevărată, care învaţă pe alţii Cuvântul lui Hristos. Read the rest of this entry »

Tags: , , ,

Cine ne va despărți? (III)

Jun 14

Posted by Chris in Reflectii, Teologie | No Comments

1. Aşa a făcut în vechime: “După cum este scris: Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Versetul 36.) Acesta e un strigăt luat din Cartea Psalmilor. Poporul lui Dumnezeu din toate veacurile a fost urât şi persecutat de către Satan şi lume. Observaţi, (1) Motivul: “Din pricina Ta” – pentru că ei erau ca Isus, Îi aparţineau lui Isus. (2) Timpul: “Toată ziua” – de dimineaţa până seara. Lumea are o ură necurmată împotriva adevăraţilor credincioşi, astfel încât ajungem să spunem seara: “De-ar da Dumnezeu să fie dimineaţă…”, iar dimineaţa: “De-ar da Dumnezeu să fie seară…” Ea nu urăşte nici un alt lucru cu o aşa ură neîntreruptă. (3) Metoda: “Suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Lumii îi pasă la fel de mult de răul pe care îl face creştinului cum îi pasă măcelarului atunci când pune mâna pe o oaie să o taie. Chiar şi beţivii ne pun în cântecele lor. Acesta era strigătul celor din vechime. Acelaşi strigăt a fost auzit pe înălţimile înzăpezite ale Piedmontului; iar, mai târziu, pe dealurile verzi şi în văile Scoţiei. Suntem teribil de înşelaţi dacă ne amăgim că acelaşi strigăt nu va mai fi auzit vreodată. S-a schimbat diavolul? Îi iubeşte el mai mult pe Dumnezeu şi pe poporul Lui? I s-a schimbat inima lumească? Îi urăşte acum mai puţin pe Dumnezeu şi poporul Lui decât a făcut-o în trecut? O, nu! Sunt pe deplin încredinţat că, dacă Dumnezeu Şi-ar retrage harul care o împiedică, stăvilarele persecuţiei s-ar rupe în curând; iar mulţi dintre voi, care aţi rămas neconvertiţi la mărturia noastră, veţi deveni prigonitori sângeroşi – vă veţi răzbuna pentru predicile care v-au străpuns inimile.

2. Apostolul numeşte şapte forme în care vine nenorocirea. Două dintre ele au de-a face cu necazurile comune ale tuturor oamenilor, iar cinci se referă în special la copiii lui Dumnezeu.

(1) Necaz şi strâmtorare: “Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.” Copiii lui Dumnezeu nu sunt scutiţi de necazuri – boală, sărăcie, pierderea celor dragi. Isus le-a spus: “În lume veţi avea necazuri.” “Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc.” Acum, Satan încearcă să profite de aceste vremuri de necaz ca să despartă sufletul de dragostea lui Hristos; el ispiteşte credinciosul, încercând să-l facă să dispreţuiască mustrarea Domnului – şi să se cufunde în afaceri, sau între prieteni lumeşti, sau să aplice metodele lumii de alinare a durerii. Din nou: el încearcă să determine sufletul să cadă sub povara necazului – să se tulbure şi să murmure, să-L acuze pe nedrept pe Dumnezeu – să nu se încreadă în dragostea Lui Dumnezeu şi în înţelepciunea Lui în focul încercării. Astfel, Satan încearcă să ne despartă de dragostea lui Hristos. Vremurile de necaz sunt vremuri de pericol.

(2) Prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia – toate acestea sunt arme de care se foloseşte Satan împotriva copiilor lui Dumnezeu. Istoria Bisericii de-a lungul veacurilor a fost una a persecuţiilor. Nu începe bine un suflet să arate interes pentru religie – nu apucă un suflet să se agaţe de Isus, că imediat lumea începe să vorbească, spre marea durere a celui lovit de Dumnezeu. Ce vorbe amare sunt aruncate asupra acelui suflet! Întotdeauna aceste cuvinte au fost adevărate: “Au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică.” Cei ce mănâncă pâinea lui Dumnezeu au fost adesea târâţi de la prânzul lor liniştit – cei îmbrăcaţi cu Hristos adesea au trebuit să renunţe la hainele lor, au fost expuşi la foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie şi sabie – la moarte, în cele din urmă. Cain l-a ucis pe Abel. Ei L-au ucis pe Prinţul Păcii; de atunci, toate făpturile create de El au suferit acelaşi tratament. Să nu spuneţi: Vremurile se schimbă, acestea sunt zilele toleranţei. Hristos nu S-a schimbat – Satan nu s-a schimbat, iar, când îi va veni rândul, se va folosi de aceleaşi arme. Read the rest of this entry »

Tags: , ,

Cioran despre Teologie

Jun 12

Posted by Chris in Filosofie, Interesant, Teologie | No Comments

”Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei.” Emil Cioran

Tags: , ,

Cine ne va despărți? (II)

Jun 12

Posted by Chris in Reflectii, Teologie | No Comments

4. Ce L-a costat această dragoste? Când Iacov a iubit-o pe Rahela, a slujit şapte ani pentru ea – a suportat fierbinţeala verii şi gerul iernii. Dar Isus a suportat mânia aprinsă a lui Dumnezeu, şi crivăţul mâniei Lui, pentru cei pe care i-a iubit. Ionatan l-a iubit pe David cu o dragoste mai presus de dragostea femeiască, şi de dragul lui a suportat cruda mânie a tatălui său, Saul. Dar Isus, din dragoste pentru noi, a suportat mânia Tatălui revărsată în toată puterea ei. Această dragoste a lui Hristos L-a determinat să părăsească dragostea Tatălui, adoraţia îngerilor şi tronul de slavă. Dragostea L-a făcut să nu dispreţuiască pântecul Fecioarei – dragostea L-a adus în staulul din Betleem – dragostea L-a dus în pustie; dragostea L-a făcut un om al durerii – dragostea L-a făcut să ajungă flămând, însetat şi obosit – dragostea L-a făcut să se grăbească spre Ierusalim – dragostea L-a condus în întunecatul Ghetsimani – dragostea L-a legat şi L-a târât în sala de judecată – dragostea L-a pironit pe cruce – dragostea I-a plecat capul sub povara nemăsurată a mâniei Tatălui. “Nu este mai mare dragoste.” “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.”

Păcătoşii se cufundau în flăcările roşii-fierbinţi ale iadului; El a plonjat înăuntru şi a înotat prin înfricoşătoarele valuri de foc, adunându-i la sân pe ai Săi. Sabia dreptăţii era scoasă din teacă şi sclipea în soare, gata să ne distrugă; El, omul deopotrivă cu Dumnezeu, şi-a dezgolit pieptul şi a lăsat ca lovitura să cadă asupra Lui. Noi eram o ţintă pentru săgeţile răzbunării lui Dumnezeu; Isus s-a aşezat între noi şi ele, iar săgeţile L-au străpuns pe El – fiecare săgeată care trebuia să ne sfâşie sufletele s-a înfipt în El. El, El Însuşi, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a depărtat El fărădelegile noastre de la noi. Aceasta e dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă. Aceasta ţi-e pusă astăzi înainte în pâinea frântă şi vinul vărsat. Asta vom vedea pe tron – un Miel înjunghiat. El va fi motivul cântării noastre în veşnicie: “Vrednic este Mielul!”

1. O, ce bucurie să fii în dragostea Lui Hristos! Eşti cuprins şi tu în această dragoste uimitoare? Te-a scos El din groapa pierzării, din dragoste pentru tine? Atunci, El te va spăla şi te va face un rege şi un preot pentru Dumnezeu. Te va spăla în propriul Lui sânge şi te va face mai alb decât zăpada – te va curăţi de toate murdăriile şi de toţi idolii tăi. Îţi va da şi o inimă nouă. Îţi va păstra conştiinţa curată şi inima după voia lui Dumnezeu. Va aşeza Duhul Său Sfânt înăuntrul tău şi te va face să te rogi cu suspine negrăite. Te va îndreptăţi – se va ruga pentru tine – te va proslăvi. Chiar dacă întreaga lume va fi împotriva ta – prietenii dragi pot muri şi te pot părăsi – chiar dacă vei rămâne singur în pustie; totuşi, nu vei fi singur. Hristos te va iubi şi atunci. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Cine ne va despărți? (I)

Jun 9

Posted by Chris in Reflectii, Teologie | No Comments

“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” – Rom 8:35-37.

În acest pasaj există trei întrebări remarcabile:

1. “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Pavel se ridică asemenea unui mesager regal, priveşte în sus la sfinţii îngeri, în jos la demonii acuzatori, de jur împrejur la o lume încruntată, şi în propria-i conştiinţă, apoi întreabă: Cine îl poate acuza pe cel ales de Dumnezeu, pe cel spălat de Hristos? Dumnezeu e Cel ce îndreptăţeşte. Dumnezeul sfânt i-a declarat pe credincioşi curaţi în cele mai mici detalii.

2. “Cine-i va osândi?” Pavel priveşte în jur la toţi judecătorii lumii – cei iscusiţi în probleme de lege şi dreptate; priveşte în sus la sfinţii îngeri, ale căror priviri supraomeneşti pătrund adânc şi departe în guvernarea neprihănită a lui Dumnezeu; priveşte în sus la Dumnezeu, Judecătorul tuturor, care trebuie să facă dreptate – Cel ce lucrează cu neprihănire desăvârşită şi fără discriminare – apoi întreabă: Cine îi va osândi? Hristos e Cel ce a murit. Hristos a plătit până şi ultimul bănuţ, astfel încât fiecare judecător să poată striga: Acum nu mai există condamnare.

3. “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Din nou, priveşte în jur la toate făpturile create – priveşte la puterea celui mai puternic arhanghel – la puterea satanică a legiunilor de demoni – la furia unei lumi ce-L sfidează pe Dumnezeu – la forţele unite ale tuturor făpturilor create; apoi, văzându-i pe păcătoşi acoperiţi de braţele lui Isus, el strigă: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Să piară toate forţele a zece mii de lumi puse laolaltă, pentru că Isus este mai mare decât toate! “Noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”

Dragostea lui Hristos! Pavel spune: “Dragostea lui Hristos întrece orice cunoştinţă.” Este ca cerul albastru, în care poţi vedea clar, dar a cărui adevărată imensitate n-o poţi măsura. Este ca marea adâncă, în a cărei inimă poţi privi pentru un timp, dar ale cărei adâncimi depăşesc înţelegerea noastră. Are o lăţime nemărginită, o lungime fără sfârşit, o înălţime fără vârf, şi o adâncime fără fund. Dacă sfântul Pavel a spus aceste lucruri, care a primit o învăţătură atât de profundă în ce priveşte lucrurile divine – care a fost în al treilea cer şi a văzut faţa slăvită a lui Isus – cu cât mai mult putem noi, nişte sărmani credincioşi, să privim la acea dragoste şi să spunem: Întrece orice cunoştinţă!

Există trei lucruri în aceste cuvinte, şi aş vrea să vorbesc despre ele. 1. Dragostea lui Hristos. 2. Întrebarea “Cine ne va separa de ea?” 3. Adevărul că oricine sau orice ar veni, nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos.

I. Vreau să vorbesc despre dragostea lui Hristos.

1. Când a început? – În trecutul veşnic: “Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.” (Prov. 8:30-31.) Acest râu de dragoste a început să curgă înainte să existe lumea – din veşnicie, de la început, de când e pământul. Dragostea lui Hristos pentru noi e la fel de veche ca şi dragostea Tatălui pentru Fiul. Acest râu de lumină a început să se reverse dinspre Isus înspre noi înainte ca soarele să-şi trimită primele raze – înainte ca râurile să se verse în ocean – înainte ca un înger să iubească un alt înger, sau un om să iubească un alt om. Înainte ca făpturile să existe, Hristos ne-a iubit. Aceasta e o adâncime atât de mare – cine poate s-o pătrundă? Iubirea aceasta întrece orice cunoştinţă. Read the rest of this entry »

Tags: ,

Schiţe de teologie: Pelagianismul, Semi-Pelagianismul & Augustinianismul (VI)

Jun 3

Posted by Chris in Teologie | 1 Comment

O scurtă schiţă a principalelor caracteristici ale Sistemului Calvinist.

TEOLOGIA.

Dumnezeu este un suveran absolut, infinit înţelept, drept, binevoitor şi puternic, determinând din eternitate viitorul sigur al tuturor evenimentelor de fiecare clasă potrivit cu sfatul voii sale.

Justiţia pedepsitoare este o perfecţiune esenţială şi neschimbătoare a naturii divine cerând pedeapsa deplină pentru tot păcatul, exercitarea ei nu poate fi destinsă sau negată prin voinţa divină.

HRISTOLOGIA.

Mijlocitorul este o singură persoană divină, eternă, în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În unitatea persoanei Teoantropice cele două naturi rămân pure şi neamestecate şi reţin fiecare atributele lor distincte separate şi incomunicabile. Personalitatea este cea a Logosului veşnic şi neschimbat. Natura umană este impersonală. Toate acţiunile de mijlocire implică exerciţiul concurent al energiilor ambelor naturi potrivit cu proprietăţile lor felurite în unitatea unei singure persoane.

ANTROPOLOGIA.

Dumnezeu l-a creat pe om printr-un ordin imediat al omnipotenţei şi într-o condiţie fără greşeală fizică, intelectuală şi morală, cu un caracter moral format pozitiv.

Vina păcatului public al lui Adam este pusă imediat în socoteala fiecăruia dintre descendenţii săi printr-un act justiţiar al lui Dumnezeu din momentul în care acesta începe să existe antecedent oricărui act al său.

De atunci, oamenii vin în existenţă într-o condiţie de condamnare lipsită de acele influenţe ale Duhului Sfânt de care depinde viaţa lor morală şi spirituală.

De atunci, ei vin sub influenţa morală lipsită de acea dreptate originală care aparţinea naturii umane aşa cum era creată în Adam, şi cu o tendinţă antecedentă predominantă în natura lor de a păcătui, care tendinţă este în ei şi este din natura păcatului şi este vrednică de pedeapsă.

Din vremea căderii, natura umană reţine în totalitate aptitudinile sale constitutive ale raţiunii, conştiinţei şi a liberei voinţe, şi de atunci omul continuă să fie un agent moral răspunzător, dar cu toate acestea, el este mort spiritual şi total opus binelui spiritual, absolut incapabil de a-şi schimba propria sa inimă, sau de a se debarasa adecvat de oricare dintre acele datorii care izvorăsc din relaţia sa cu Dumnezeu.

SOTERIOLOGIA.

Mântuirea omului este absolut prin har. Dumnezeu era liber în consecvenţă cu perfecţiunile infinite ale naturii sale pentru a salva pe nimeni, câţiva, mulţi, sau pe toţi, potrivit cu buna sa plăcere suverană.

Hristos a acţionat ca şi Mijlocitor în îndeplinirea unui legământ veşnic alcătuit între Tatăl şi Fiul, potrivit cu ceea ce el a pus în locul legii a propriilor săi oameni aleşi ca şi substitut al lor personal, şi pentru ca astfel, prin ascultarea şi suferinţa sa, el a eliberat de toate obligaţiile ce creşteau din relaţiile lor federale faţă de lege – prin suferinţele sale a îndurat datoria lor penală, prin ascultarea sa i-a eliberat de acele cerinţe din legământ, prin care era suspendată bunăstarea lor veşnică – astfel a împlinit cerinţele legii, satisfăcând justiţia lui Dumnezeu şi a asigurat mântuirea veşnică a celor pentru care el a murit.

De atunci în colo, prin moartea sa, el a cumpărat influenţele mântuitoare ale Duhului Sfânt pentru toţi pentru care a murit. Şi infailibilitatea se aplică răscumpărării cumpărate de Hristos pentru toţi pentru care el a intenţionat-o, în timpul precis şi sub condiţii precise predeterminate în veşnicul Legământ al Harului – şi el face aceasta prin exerciţiul imediat, intrinsec şi eficace al puterii sale, operând direct în ei, şi în exerciţiile naturii lor reînnoite făcându-i să acţioneze credinţa şi pocăinţa şi toată ascultarea prin har.

Justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care ni se impută dreptatea perfectă a lui Hristos, inclusiv ascultarea sa activă şi pasivă, el continuă să ne privească şi să ne considere în concordanţă, pronunţând că toate pretenţiile penale ale legii au fost satisfăcute, şi noi suntem justificaţi prin har pentru toate scutirile şi recompensele condiţionate în legământul Adamic original de o ascultare perfectă.

Deşi perfecţiunea morală absolută nu poate fi dobândită în această viaţă, şi asigurarea nu este de esenţa credinţei, cu toate acestea, este posibil şi obligatoriu pentru fiecare credincios să caute şi să obţină o deplină asigurare a mântuirii sale personale, şi lăsând lucrurile care sunt în urmă pentru a se strădui pentru perfecţiune în toate lucrurile.

Deşi dacă este lăsat singur fiecare credincios ar cădea instantaneu, şi deşi majoritatea credincioşilor experimentează temporar perioade de recădere în păcat, totuşi Dumnezeu prin exerciţiul harului său în inimile lor, în urmărirea proviziilor Legământului veşnic al Harului şi al scopului aflat în moartea lui Hristos, îl împiedică inexprimabil chiar şi pe cel mai slab credincios de la apostazia finală. A.A. Hodge

Tags: , , , ,

Pocăința: Prioritatea Ei în Sfânta Scriptură

May 31

Posted by Chris in Teologie | No Comments

Chris Raţiu 5-30-10 Biserica Logos Seattle from Logos Bible Church on Vimeo.

Tags: , , , , ,

Schiţe de teologie: Pelagianismul, Semi-Pelagianismul & Augustinianismul (V)

May 30

Posted by Chris in Teologie | No Comments

TEOLOGIA ŞI HRISTOLOGIA.

1. Unitatea Divină.

Această unitate este inconsecventă cu orice deosebire personală în Divinitate.

Hristos este doar un om.

Duhul Sfânt este o influenţă divină impersonală.

2. Atributele divine.

Nu există nici un principiu al judecăţii pedepsitoare la Dumnezeu. Nu este nimic care să împiedice acceptarea sa a păcătoşilor pe simpla temelie a pocăinţei.

Evenimentele viitoare posibile sunt esenţial imposibil de cunoscut. Preştiinţa lui Dumnezeu nu se extinde la astfel de evenimente.

ANTROPOLOGIA.

Omul a fost creat fără un caracter moral pozitiv. „Chipul lui Dumnezeu” în care se spune că omul a fost creat nu a inclus sfinţenia.

Prin mâncarea din fructul interzis Adam a comis păcatul real şi de aceea a atras asupra sa nemulţumirea divină, dar cu toate acestea, el şi-a păstrat aceeaşi natură morală şi tendinţele cu care a fost creat şi le-a transmis intacte posterităţii sale.

Vina păcatului lui Adam nu se impută.

Acum omul este în stare prin natură să se elibereze de toate obligaţiile sale aşa cum a fost din totdeauna. Circumstanţele în care se formează acum caracterul omului sunt mai nefavorabile decât în cazul lui Adam şi de aceea omul este slab. Dar Dumnezeu este infinit milostiv; şi obligaţia este gradată de capacitate. Omul a fost creat natural mortal şi ar fi murit chiar dacă păcătuia sau nu păcătuia.

SOTERIOLOGIA.

Marele obiectiv al misiunii lui Hristos a fost să predea şi să dea asigurare cu privire la acele adevăruri despre care concluziile umane simple sunt problematice. Aceasta el o face prin doctrină şi prin exemplu.

Hristos nu a îndeplinit slujba de preot pe pământ; ci doar în cer, şi acolo într-un sens foarte nedefinit.

Slujba principală a lui Hristos a fost profetică. El a predat o nouă lege. El a dat un exemplu de viaţă sfântă. El a predat personalitatea lui Dumnezeu. Şi a ilustrat doctrina unei vieţi viitoare prin propria sa înviere.

Moartea sa era necesară doar ca o condiţie inevitabilă prealabilă a învierii sale. Aceasta a fost destinată ca să facă o impresie morală asupra păcătoşilor, dispunându-i la pocăinţă pentru păcat şi asigurându-i de îndurarea lui Dumnezeu. Nu a fost necesară nici o împăcare a justiţiei divine, aceasta nu era posibilă prin suferinţă delegată. Read the rest of this entry »

Tags: , , , ,