Filosoful american Allan Bloom, cunoscut datorită lucrărilor Shakespeare’s Politics (1964), The Closing of the American Mind (1987) şi Love and Friendship (1993), precum şi prin traducerile din Platon şi Rousseau, era preocupat de sufletele tinerilor studenţi. Pentru a le feri pe acestea de nihilism, a dezvoltat o critică radicală a culturii. Aceasta era menită să-i câştige pentru viaţa filosofică pe acei studenţi ce ar fi fost poate indignaţi la început de critica sa. După Bloom, aventura filosofiei şi deci a cunoaşterii de sine necesită jocul cu focul sau, cu alte cuvinte, nerespectarea deplină a unor interdicţii impuse gândirii, a aşa-numitei corectitudini politice, fie ea a celor de stânga ori de dreapta. Mijlocul pentru acest scop este lectura „cărţilor mari”, a acelor cărţi consacrate în principal problemelor clasice (întrebarea privitoare la dreptate, relaţia dintre revelaţie şi raţiune, întrebarea despre esenţa lui Dumnezeu şi a omului şi cea despre viaţa bună) şi care, prin caracterul lor diferit şi intempestiv, îl obligă pe cititor să-şi pună în discuţie opiniile. De aceasta se leagă interogaţia filosofică asupra supoziţiilor tradiţionale, a cărei radicalitate, oarecum în lumina textelor lui Platon, Machiavelli, Montaigne, Shakespeare sau Rousseau, nu înseamnă însă în mod necesar un program politic radical, oricum nu într-o societate doar pe jumătate corectă. Lectura cărţilor mari este pentru Bloom nucleul unei „politici filosofice a prieteniei”, al cărei scop este chiar forma posibilă de actualizare a celei mai platonice dintre imaginile platonice: regatul filosofilor, ce devine realitate doar în discuţiile prietenilor, în dialogul liber. Întrebarea directoare a lui Bloom pentru lectura cărţilor mari – Cum trebuie să trăim? Ce este viaţa bună? – este întrebarea platonicului Socrate, care conservă deja un potenţial subversiv, dar implică la fel de bine posibilitatea unui răspuns la această întrebare.

Literatura – lectura împreună cu prietenii – este aşadar pentru Bloom unul dintre cele mai importante puncte de plecare pentru filosofare, aşa cum a ilustrat în Love and Friendship prin exemplele lui Rousseau, Stendhal, Austen, Flaubert, Tolstoi, Shakespeare, Montaigne şi Platon. Poziţia sa principală faţă de conceptele postmoderne de lectură criticate de el derivă din considerarea lecturii drept o activitate ce poate desăvârşi viaţa şi din aceea că înţelepciunea poeţilor (de pildă Shakespeare, Swift, Jane Austen, Dickens) poate fi cu adevărat o sursă de învăţăminte pentru viaţă doar atunci când aceşti poeţi şi autori sunt înţeleşi aşa cum s-au înţeles ei înşişi. Presupusa naivitate hermeneutică a lui Bloom, exprimată în această pretenţie, se dovedeşte a fi de fapt, la o privire mai atentă, o naivitate cerută de motive pedagogice, prin intermediul căreia Bloom a vrut să elimine influenţa teoriilor considerate de el false (precum cea a deconstrucţiei) asupra lecturii. Modelul unei lecturi proaspete, aparent naive, a cărţilor mari este capabil deci să retrezească la viaţă în spiritul cititorilor acele cărţi ce păreau deja prăfuite şi îngropate sub un munte intimidant de comentarii şi interpretări.

Prin urmare, întrebarea privitoare la viaţa bună (ce nu trebuie înţeleasă în sensul unui epicurism vulgar, ci în acela al unei vieţi corespunzătoare naturii umane) era pentru Bloom esenţial legată de întrebarea privitoare la lectura bună. Mai întâi, întrucât pentru eliberarea de prejudecăţile propriului nostru timp este necesar să studiem autori din epoci trecute sau din alte locuri, cu ideile lor alternative, şi să-i înţelegem aşa cum s-au înţeles ei înşişi. În al doilea rând, deoarece lectura celor mai bune cărţi din trecut reprezintă pentru spirit o provocare ce poate favoriza gândirea proprie, întrucât este vorba adesea despre texte însoţite de o prezentare esoteric-exoterică a învăţăturilor lor. Introducerea artei specifice de lectură, cu deosebirea ei între nivelurile esoteric şi exoteric, în texte ale clasicilor filosofiei vizează, după Bloom, nu mai puţin decât combaterea „istorismului”, conform căruia spiritul omenesc şi totodată creaţiile acestui spirit sunt esenţial istorice. Arta lecturii practicată de Bloom trebuie înţeleasă drept eliberatoare deoarece implică posibilitatea ca spiritul să poată depăşi condiţionările istorice ori sociale. În aceasta constă provocarea durabilă a operei sale, în contextul formaţiunilor discursive postmoderne ce văd gândirea omenească legată în mod hotărâtor de categorii precum sex, rasă, clasă ori origine etnică.

Carl Schmitt a arătat cândva că esenţial într-o carte este să-i găsim propoziţia-cheie. Dacă aplicăm această remarcă la lucrarea The Closing of the American Mind a lui Bloom, această propoziţie-cheie sună astfel: „(…) the study of the problem of Socrates is the one thing most needful”. Unicul lucru ce merită făcut este, pentru Bloom – ca şi pentru Leo Strauss şi Nietzsche -, studierea problemei lui Socrate, reflecţia filosofică asupra lui Socrate şi, în consecinţă, asupra problemei vieţii omeneşti, a problemei politicii în concepţia lui Socrate şi Platon. Dacă din punct de vedere politic deviza lui Bloom este afirmarea nelimitată a principiilor democraţiei liberale după modelul SUA, din perspectivă filosofică opera sa lasă cititorul mai degrabă în deschisul interogaţiei decât în certitudinea unui răspuns. Opera lui Bloom se vrea deci înţeleasă ca un îndemn imperativ către filosofie. În condiţiile modernităţii radicale, respectiv ale postmodernităţii Americii, acest îndemn ar fi menit să aducă în amintire principiile acestei republici şi totodată să trezească, respectiv să conserve iubirea de filosofie. Alexis de Tocqueville formulase deja diagnosticul aparent paradoxal conform căruia în nici o ţară din lume îndeletnicirea cu filosofia nu este atât de redusă ca în SUA. Bloom încearcă să actualizeze acest diagnostic în sens socratic-platonic şi să asigure un loc acestei vita contemplativa, vieţii teoretice ca viaţă cu adevărat bună, în republica afacerilor – „the chief business of the American people is business” (Calvin Coolidge). Pericolul transformării economice a vieţii a crescut imens în epoca globalizării şi ameninţă libertatea spiritului. Amintirea demnităţii unei vieţi spirituale, ce nu e supusă puterii politice sau aparentei nevoi şi utilităţi economice, este azi la fel de necesară ca înainte. Întrucât Bloom, la fel ca figura lui Abe Ravelstein din romanul-cheie Ravelstein al lui Saul Bellow, era un „bărbat cu adevărat erotic” ce respecta suficient de mult graniţele disciplinelor şi considera filosofia drept mod de viaţă, reflecţia asupra lui Bloom poate valora, şi ea, drept actualizare a reflecţiei asupra lui Socrate şi a necesităţii filosofiei în contextul democraţiei moderne. Philosophari necesse est. Till Kinzel

Tags: carte, Cultura, viata