Am mai afirmat și cu altă ocazie că dacă teologii și filosofii s-ar ”deranja” să-și definească termenii la începutul fiecărui argument, cele mai multe dintre dezbateri s-ar dovedi inutile. Normal ar fi ca înainte să te grăbești să dezagreezi cu părerea altuia să-ți iei timp să înțelegi sensul termenilor pe care îi aduce în discuție, sens care nu se poate schimba pe parcursul argumentului. Dacă sensul unui cuvânt se schimbă pe parcursul argumentului, argumentul se schimbă odată cu el, validitatea lui făcându-se scrum în proces. Avem deci dreptul la începutul oricărei dezbateri să cerem definiții foarte exacte în dreptul termenilor importanți, și să insistăm ca aceste definiții să rămână neschimbate până la final. Cu toții avem pretenția că ideile noastre teologice sunt derivate din Biblie, de aceea prezumțiile care se schimbă la orice pas nu pot constitui materialul din care este alcătuită o perspectivă creștină consistentă, vis a vis de lume și viață. De aceea înainte de a intra în miezul argumentului este necesar să dăm niște definiții.
Definiții
Când vorbesc despre liberul arbitru mă refer la ideea că voința umană are capacitatea inerentă de a alege cu aceeași ușurință între alternative. Această capacitate mai este numită și ”puterea alegerii contrare” sau ”libertatea indiferenței” Această teorie nu afirmă că nu există influențe care afectează voința, dar insistă că în mod normal voința poate trece peste ele alegând în ciuda lor. Asta face ca voința să fie liberă de orice legătură de cauzalitate, adică autonomă de orice determinare externă. Acest punct de vedere este numit libertarian, pentru a-l putea distinge de determinism care propune că voința este determinată în alegerile ei de cauze interne și externe. O a treia poziție numită compatibilism propune că libertatea voinței coexistă cu evenimentele predeterminate. O încercare bine cunoscută de a promova această poziție poate fi găsită în lucrarea New Essays in Philosophical Theology (1955), lucrare editată de Antony Flew și Alasdair MacIntyre.
Prin Determinism vom face referire la teoria care propune că evenimentele finite nu au loc la întâmplare și că sunt determinate în natură și acțiuni. Cu alte cuvinte, nu există în lume evenimente necauzate. Opusul determinismului este indeterminismul care propune că există cel puțin anumite evenimente necauzate, acțiunile libere ale voinței umane făcând parte tocmai din această categorie.
Când arminienii vorbesc despre liberul arbitru (voința liberă), liber pentru ei înseamnă independent de orice cauză deteminantă. În opinia lor voința este o putere independentă, autodeterminată prin care suntem capacitați în a face alegeri autonome.
Când calviniștii vorbesc de voință, ei fac referire la capacitatea de a alege fără a presupune că aceasta ar fi vreo parte independentă în anatomia sufletului. Orice alegere și orice act care o urmează are ca autor fie o persoană regenerată fie una neregenerată. Cu alte cuvinte toate acțiunile voinței sunt de fapt expresii ale caracterului, fie el bun sau rău. Hristos face referire la această stare de fapt în Matei 7:15-20 ”Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc . Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.” În Matei 12:33 Hristos subliniază din nou: ”…căci pomul se cunoaşte după rodul lui.”
Cu alte cuvinte, oamenii buni fac de obicei alegeri bune iar oamenii răi fac alegeri rele. Este adevărat că în ambele cazuri există excepții, dar aceste excepții ”nu stau în caracterul lor”, spunem noi și deci nu pot fi susținute într-un mod consistent. Întregul sistem legislativ și etic pleacă de la recunoașterea faptului că acțiunile sunt o prelungire a caracterului unei persoane.
Când vorbesc despre autonomie mă refer la calitatea voinței și intelectului care-i permite să funcționeze ori pro ori contra unui anumit curs de acțiune. Putem distinge astfel:
- Autonomie Metafizică, care desemnează libertatea de orice control ontologic extern.
- Autonomie Epistemologică, care desemnează capacitatea de a înțelege și interpreta o experiență având ca punct de plecare sinele. Cu alte cuvinte, conștiința autonomă nu are nevoie de un precedent de interpretare pentru a face lumea inteligibilă pentru minte.
- Autonomie etico-morală, care desemnează capacitatea de a distinge între bine și rău pe baza propriilor standarde interioare.
- Autonomie teleologică, care desemnează abilitatea de-a determina propriul destin, prin propriile alegeri și obiective.
Este evident din aceste definiții că autonomia presupune voința liberă. Cineva spunea ”Numai filosofii au probleme în a defini voința liberă. Orice om normal știe exact ce este. Înseamnă pur și simplu că pot să-mi trăiesc viața după propriile alegeri, fără vreo interferență.” Va urma
